Ca-ntr-o pădure-n care ne-am fi iubit romantic,
Pe stradă dorm copacii cu crengile în sus,
Şi “Te iubesc” nu are alt înţeles semantic
Decît acel pe care azi-noapte ţi l-am spus.
Cînd te gîndeşti că sîntem cei mai frumoşi din lume,
Că steaua dimineţii apare pentru noi,
Că ne iubim deasupra de legi şi de cutume,
Parcă nebun îţi vine s-alergi, să ţipi sub ploi…
Ne-am aşteptat venirea slăbind la poarta vieţii,
Din cei care-am fost tineri, am devenit maturi,
Dar ne-am zărit pe drumul pierdut spre bezna ceţii
Şi-am tresărit în junghiul acelei vechi arsuri.
Pierduserăm puterea de-a mai iubi vreodată,
Ţi-am spus că e lucrarea lui Dumnezeu aici,
Căci ne-am văzut speranţa de-a pururi condamnată
La neputinţa sorţii, la gheara marii frici.
Nu vom trăi de-acuma în spaţii locative,
Prea mici pentru potopul ce-a năvălit brutal;
Ţinîndu-ne de mînă, sub falnice ogive
De frunze ne vom pierde în timpul vegetal.
Se uită parcă lumea la noi ciudat cînd trecem
Prin locurile-n care durerea am cîntat;
Să le răspundem simplu că bucuroşi petrecem
Azi naşterea de-a doua care ni s-a mai dat.
Avem atîtea parcuri, atîţia munţi şi ape
De-acum în faţa noastră, că ne putem iubi
Fără de grija zilei de mîine, ce încape
Într-un proiect anarhic, în care ne-om zidi.
Eu te-ncălzesc cu clipa, tu-mi dăruieşti secundă,
Prin sufletele noastre corăbii-n larg se pierd,
Ca într-o catedrală pe care o inundă
Imense, foste lacrimi, ce astăzi ne dezmierd.
Noi sprijinim pe umeri, acum, planeta-ntreagă,
Istoria lumii-ncepe atunci cînd te sărut,
Deochiul celui singur, prin noi azi se dezleagă,
Perechea primordială o naştem iar din lut.
Te chem cu-nfrigurare, ca pe un vis ce trece,
Căci mi-este încă teamă de cea care n-ai fost,
Şi te anunţ, iubito, că lumea încă-i rece,
Dar ne va fi iubirea secretul adăpost.
