O zi din viata mea alege-ti! Atinge-o... ascult-o... pune-o la ureche Cuvintele ajung din urma vocea-ti Cea calda... ce-mi sopteste-n crestet. O preaiubire verde si plina de pacate Ce nu-si intorc privirea de la mine
(sau cum te poate ucide o noapte prin Călimani) Începusem să urcăm muntele de vreo jumătate de oră. Era cald, dar din cauza vântului nu simțeam asta. Tu mergeai în față, iar eu te urmam.
De-as fi o floare de liliac în luna mai, aș înflori în calea ta în zori pe-o ulicioară! Și-n toamnă-apoi, de mi-ai zâmbi, eu de emoție-aș înflori – a doua oară!
Ne dorim o amprentă lumească Mai mult decât cea cerească Căutăm să avem ceva palpabil Căci sufletul e controversabil. Un trup, un adevărat călător Căci sufletul e visător Pe trup îl îmbraci cu haine Sufletul
Vino pe ţărm... Nisipul nu-i fierbinte sub tălpile-mi desculţe, doar tăcut. Mâinile-abia aşteaptă să te-alinte, să fie iederi, buzele-n sărut să se topească iar şi iar, iubire... Vino pe ţărm, acolo unde eu te-aştept cu
Oamenii sunt FIINȚE VII, NU SUNT LUCRURI! Nu sunt de unică folosință, nu îi murdărești, nu poți să-i cureți, nu poți atunci când ai chef să-i scufunzi în pleceri, clipe și complimente, nu poți să
Eu sunt Cel ce sunt Şi-atât! Nici Dumnezeu şi nici Allah Ci doar esenţă din esenţă. Însă omul m-a-ncadrat În tipare şi religii Fiind că mintea-i e prea mică Să pătrundă prin vestigii. Dar ce
"Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că
Balansoarul gândurilor mele Leagănă iubirea printre stele. Bate-un vânt, pleacă-un gând Frunză legănată sunt De la inimă până ele. Iarba mea frumoasă, unduită Ești aleasa cerului gătită Tot cu foi de trifoi Înverzind de-atâtea ploi
Te-am smuls aseară din brațele liniștii nocturne și te-am aruncat în necunoscutul vârtej al gândurilor M-ai implorat cu o ultimă bătaie a aripilor să am milă de tine Să nu te las iar pradă rațiunii
Spune-mi ceva duios și rar - ori dacă vrei mai bine-un cântec, spune-mi câte primăveri și veri s-au întrecut făcându-ți dar privirea să ți-o-ncânte prin descântec?
Fiecare celulă a mea gravitează în jurul copacilor autobuzelor copiilor şi A dimineţilor siberiene în care palpită priviri în umărul meu stâng Îmi imaginez un montagne-russe cu oameni calzi munţi abrupţi Şi o reîntoarcere în
Printre clape de os Înecate în roșii ape Zăcea un babilon de versuri Acolo am auzit prima oară liniștea, Când s-a izbit de icoane.
Cum am murit eu în mine n-o să-mi mai moară niciodată nimeni.
Îşi trece uşor degetele peste scoarţa aspră a arţarului. Copacul freamătă cu frunzele scuturate de o pală de vânt. Bărbatul continuă să-l pipăie până când simte sub deget glonţul înfipt sub scoarţă. "Tare bun mi-ai
