Anatomia unui adio

Mai are rost sa îți scriu? Oricum a trecut ceva timp de când ai stat și m-ai ascultat cu adevarat.

Au trecut ploi și soarele a apus pe fața ta de prea multe ori. Ai spus să nu caut motive, cand tot ce vreau e un raspuns, o confirmare a faptului ca m-ai vazut candva așa cum te-am vazut eu. Am ajuns sa cred ca totul a fost un vis prost creat, o manifestare a iubirii ce a stat atâta vreme latentă în mine și a așteptat să descopere ochii tăi. Și tot ce simt acum e golul lăsat de tine și mă întreb daca toata vraja asta va disparea vreodată din inima mea. Te-am așteptat precum o zi de vara așteaptă ploaia și tu m-ai zdrobit cu ce e mai greu de îndurat- tăcerea. M-ai părăsit simplu- așa cum am ajuns să te cunosc si sa te caut acum în toate umbrele ce trec pe stradă. Poate cândva o să mă trezească diminetile fara să te am în gând, poate că nopțile se vor îndura de sufletul meu și vor face să dispari.

Se spune că timpul vindeca totul. Dar cum poate vindeca golul , cum poate bloca toate legaturile dintre amintirile ce zac cu atâta nepăsare în neuronii mei sătuli de atâta vinovație? Pentru că vinovată e inima care iubește, nu cea care pleacă.