(sau cum te poate ucide o noapte prin Călimani)
Începusem să urcăm muntele de vreo jumătate de oră. Era cald, dar din cauza vântului nu simțeam asta. Tu mergeai în față, iar eu te urmam. În urma noastră, aliniați în șir indian pe poteca bătrână, urcau oamenii: copii, părinți, femei tinere și bărbați, călugări și adolescenți, ba chiar și niște nenăscuți. Toți urcau muntele râzând, făcând glume și cântând “Râpa”.
Obosită, deoarece nu aveam o condiție fizică foarte bună, iar traseul ăsta era unul pentru profesioniști, ca tine, m-am oprit.
-Nu facem și noi o pauză?!
Te-ai oprit și tu și ai zâmbit, apoi ai dat aprobator din cap. Eram mulțumită de răspuns, iar în clipa aia mi-am dat seama că te iubeam; am simțit, tot atunci, cum sufletul meu devine lichid și l-am auzit curgând prin tine. După ce a făcut turul trupului tău, ți s-a oprit în ochi. Tu n-ai simțit nimic. Am știut atunci că nu mai am nicio scăpare.
M-am așezat pe iarbă și m-am uitat spre tine. Tu stăteai în picioare, cu fața spre mine și râdeai. Bretonul îți fugea pe frunte și scria cu majuscule o poezie expresionistă.
-Ce frumoasă ești aici, pe munte.
Într-adevăr, eram frumoasă. M-am văzut în ochii tăi și nu mi-a venit să cred.
-Mă rog…
Atunci te-ai așezat lângă mine și am stat unul lângă altul vreo trei veșnicii, privind in gol. Muntele cânta ceva la chitară, iar când a început să cânte “Flowers in december” m-ai cuprins și mi-ai spus la ureche că tu îl cunoști pe Dumnezeu, că sunteți prieteni și că dacă nu ne grăbim să cucerim odată Călimanii o să pierzi jocul de table cu dânsul.
-E foarte grav.
Te-ai ridicat primul și m-ai ajutat și pe mine să mă ridic. M-am scuturat de frici si furnici și am continuat să te urmez.
Când am ajuns în vârf era deja seară.
-Hai s-aprindem un foc.
-Cu ce? N-am adus chibrituri.
-N-avem nevoie…
În cort era acum cald. Toate marginile lui ardeau și tu îmi mângâiai spatele gol.
-Ce frumos a fost azi, bine că a fost soare si cald…
-Mie nu-mi place soarele.
-Extraordinar, dom’le, noi tot pe invers suntem!
-Știi ce se zice…
-Știu.
Focul dădea semne că e pe sfârșite, iar eu începusem să mă îngrijorez.
-Știu eu cum facem să stea aprins, mi-ai zis. Trebuie să ne sărutam.
-Toată noaptea?!
-Da’ ce are?!
Dimineață când m-am trezit nu erai lângă mine. Am ieșit repede afară și te-am văzut. Fugeai după un fluture.
-Mihai…?
Fugeai sălbatic, ca un nebun, urlând și zgâriind timpul cu urletele tale.
-Mihai!
Fugeai frenetic, ca un dement, după fluturele roșcat, până când fluturele se transformă într-un vultur.
-Mihai, oprește-te, ce Dumnezeu!
Fugeai aiurit, amețit, vrăjit, fără a privi înapoi. Muntele a început să cânte din nou “Flowers in december”. Atunci vulturul s-a transformat în aer și am răsuflat ușurată.
Dar tu fugiseși deja. Muntele te înghițise și brazii te ascundeau, ca niste complici. M-am așezat pe iarbă și mi-am luat capul în mâini.
-Mihai, dar sufletul meu…?
