Poezie

Te-am smuls aseară din brațele liniștii nocturne și te-am aruncat în necunoscutul vârtej al gândurilor M-ai implorat cu o ultimă bătaie a aripilor să am milă de tine Să nu te las iar pradă rațiunii 

Spune-mi ceva duios și rar - ori dacă vrei mai bine-un cântec, spune-mi câte primăveri și veri s-au întrecut făcându-ți dar privirea să ți-o-ncânte prin descântec?

Fiecare celulă a mea gravitează în jurul copacilor autobuzelor copiilor şi A dimineţilor siberiene în care palpită priviri în umărul meu stâng Îmi imaginez un montagne-russe cu oameni calzi munţi abrupţi Şi o reîntoarcere în 

Printre clape de os Înecate în roșii ape Zăcea un babilon de versuri Acolo am auzit prima oară liniștea, Când s-a izbit de icoane.

Cum am murit eu în mine n-o să-mi mai moară niciodată nimeni.

Ia-mă copilărie, cu surâsul tău, cu îndelungata ta mirare, și fă-mă, pentru câteva clipe, copil: cu involtă candoare să râd, să nu se simtă în mine obosita zbatere de aripi, si du-mă in sus, înălțat 

Pe marginea prăpastiei cultiv sentimente Din care voi face un pod îngust, o punte Să ajung în interiorul tău unde lupte, Lupte se dau printre gânduri inocente. Să te găsesc veselă, optimistă, onestă, Răbdătoare, o 

Nimic şi nimeni nu mi te va şterge din gând, iubire... Pe-orişicare drum pavat cu vise amândoi vom merge, de mână printre umbrele duium sau printre flori de câmp îmbobocite. Nimic şi nimeni nu ne 

cu brațele întinse pășești pe strada plouândă din tine pentru ca, accidental, trupul să-ți pice în brațele oricărui bărbat iluzionat de ideea că chipul tău de femeie nu e decât un suvenir ostil plăcerii când 

Dă ploaia mai încet, i-am spus stăruitor. Pentru că era infinită inundația de tăcere care ne împrejmuia Stingându-și scrumul în propriile sleite brize Aparținându-ne complet și ireversibil, Am decis să punem stăpânire pe ele, Așa 

Pas pe hârtie sunt, Murdărindu-mă cu spații Închise de cerneluri Și de poante lirice Pe care dansez frenetic... Pas emblematic frâng, Căutând negăsirea În încremenită alergare... Iar în şesul rândurilor Se văd deja urmele Mele 

Printre cuvinte ne-nțelese șoptite vag de-un fir de vânt, Printre suspinele prea dese, adânc ascunse în pământ, Printre tăcerile supreme ce urlă-n noapte fără rost, Doar amintirea lasă semne pe trupul timpului ce-a fost. Se-ascunde 

Am simtit durerile nasterii fiecarui cuvant porii dilatati, tamplele zvacnind boabe fierbinti de sudoare vaiete imi recunosc poemele toate prin sange si jertfa carnea lor sacrificata pe altare tamaia care se inalta vinul cel nou 

Îmi place cum ești, nefiresc de cuminte, cu tine as respecta, fără rest, orice decalog- ia aminte! îmi place cum ma alinți, nefiresc de duios, cu tine ma simt mai nebun, mai frumos! dar cel 

Mi-aduc aminte, îmi spuneai, - prețuiești clipele de poezie - și pentru că nu am suficiente clipe la îndemână le-am golit pe cele câteva - puține câte am - și le-am umplut cu metaforă, dăruindu-ți-le