Poezia, fara a se stradui foarte mult, lasa impresia, prin intermediul unor simple cuvinte, asezate dupa o logica aparte, ca ne sporeste cunoasterea a ceea ce suntem, dar in fond, ea reuseste cel mult, dar intr-un mod de fiecare data sublim, sa intermedieze relatia cu interioritatea noastra.
Nu e putin lucru, dimpotriva, caci, in fond, nimic mai tulburator, mai inefabil, mai greu de relatat decat universul nesfarsit al vietii noastre interioare. Poemul este asemeni unei oglinzi pe care o asezi din interiorul tau. Ce vezi? Un alt chip, o imagine fictiva? Dar poate ca este chiar chipul tau, cel adevarat. Si, oare, nu vorbeste poezia cu chiar cuvintele acestui chip, deslusindu-ne o realitate, altmineri greu accesibila?
Eu cred ca a scrie poezie inseamna , intre altele, a scrie un raport catre Don Quijote, adica un raport catre tine insuti, catre dimensiunea metafizica a existentei tale. Poetul, amarnicul poet din totdeauna, scrie, de fiecare data timid, pentru raiul unei alte planete. El isi permite luxul adamic de a redefini lucrurile prin metafora in acord cu propria simtire, situandu-se ipotetic la inceputul lumii.
Exista o unitate transcendenta si inalterabila a poeziilor de pretutindeni, un fond ultim mereu identic! Ceea ce se schimba, in diferitele epoci, este doar forma, expresia, vehicolul lingvistic. Din acest punct de vedere esti modern sau anacronic doar din perspectiva formei. Substanta ultima ramane mereu aceeasi. Asa fiind, cred ca poezia este cel mai bun mod de a scrie o istorie a vietii interioare, ea respecta procedura intima a unduirilor sufletesti. Metafizic vorbind nu exista progres, conditia umana este transistorica!
Subscriu