Te-am smuls aseară din brațele liniștii nocturne și te-am aruncat în necunoscutul vârtej al gândurilor
M-ai implorat cu o ultimă bătaie a aripilor să am milă de tine
Să nu te las iar pradă rațiunii mele care, după cum mi-ai spus, s-a înfruptat din tine lăsându-te fără mâini și fără picioare
Îți mai rămăseseră doar aripile, aripi pe care azi noapte nesătula mea rațiune ți le-a smuls,
Ambiția mea ți le-a aruncat în focul mistuitor a lui “a avea”, uitând de esența lui “a fi”.
O noapte nedormită, pierderea liniștii lăuntrice și o dimneață crudă de iunie.
M-am trezit, mă simțeam goală, pustie, în mine urla doar un vânt aspru care mă făcea să mă usuc, m-am dus la oglindă să mă privesc,
Lumina soarelui reflectă în sticla minune chipul unei criminale prea plină de rațiune și logică și prea goală de inimă și de suflet
M-am speriat cumplit, am realizat că nu mai erai acolo, nu te-am mai găsit și am început să scormonesc necăjită și înnecată de lacrimi
Era atât de rece și de întuneric și ți-am auzit scâncetul, te zbăteai într-un colț de beton gri
Te-am chemat: ”Vino, promit să nu-ți mai fac rău, doar vino, azi am iar nevoie de tine”
Degeaba, te-am chemat, ceea ce văzusem nu era decât amprenta ta…Tu nu mai erai acolo.
Mi-am acoperit cu ambele palme fața, mi-am lăsat genunchii să sărute pământul și pustiul să se prăbușească în mine și am strigat: Să mă ierți, suflete al meu, să mă ierți!
