Poezie

Desparte notele de clape Și lipește-mi-le Pe buze ca să cânt Poezie. Desparte gândurile mele De timp Și se vor preface-n Fluturi... Desparte toamna De mine ca să mă mai Nasc o dată, Desparte viforul 

Toate versurile sunt fără rost? Oare? fără tine... Tot ceea ce va fi și tot ceea ce-a fost Toate mările fără hotare Ce sunt când nu ești lângă mine? Toate poeziile sunt un nimic gol? 

Ai plâns toamnă, c-ai să pleci de la noi și-ai suspinat zile-n șir... Eu trec, tu treci, toți ne ducem când ni-i dat... Ai fi vrut ca să mai stai înc-un pic, dar nu se 

Amice, povestea aceasta începe Din punerea tâmplei pe-a timpului pas, Din ochiul mirării, din lacrima rece, Din zbaterea clipei ce noapte-a rămas. Amice, povestea alunecă-n ceasuri Mă poartă prin mine, prin tot ce-am visat, Prin 

Aș vrea să-ți spun că-mi este bine, Aici în miezul toamnei dulci și rumenite Când tu ai rupt atâtea zări din mine, Cu brațele-ți atât de nesfârșite. Aș vrea să-ți spun că nu-mi lipsești, Aici 

Caut o inimă deplină Să-i torn lichidul senzual Caut o zare mai senină Să îmblânzesc al lumii val Caut doi ochi deschiși spre rai Să-mi cânte despre frumuseți Caut o muză să îi spun... mai 

Între timp timpul sboară... timpii timpuiesc... și ei, vor să nu rămână Între timp uneori...

Rasari din timpul cautarii prea tarzii, Sa fii ce-ai fost cand nu poti sa mai fii... Sa poti sa stii-ce n-ai fi vrut sa crezi, Sa poti sa fii- ce nu stii sa visezi!

Tu erai prințul meu de ceară Ce se topea în zorii dimineții Dar revenea în fiecare seară Şi mă purta spre Raiurile Vieții. Din jurăminte ai facut risipă Dar nu ai inteles măcar un pic 

Intensitate Trebuia să te trăiesc Cu fiecare gând, cu fiecare surâs. Trebuia să te cuprind Cu fiecare privire, cu fiecare zbatere de tâmplă. Trebuia să te întreb Cu fiecare pas, cu fiecare palmă, mângâierea! Trebuia 

Sunt român și trăiesc în România, țară aflată-n Europa de Est, acolo unde mamele-și fluieră ca pe câini, copii pe stradă când aceștia o zbughesc înainte

Doar eu şi vântul acum pe străzile lumii pustii, împrejur numai statui cu privirea pierdută în lucruri uitate, din când în când câte un om care mai are puterea să-şi țină ochii deschişi, geometric se 

Plouă cum ardea focul în soba bunicii, mocnit liniștit melancolic, plouă și-n aer e miros de prăjituri din acelea cu pătrățele multe... faguri. Mi-e dor de tine copilărie mi-e dor dulce, mic pitic. Plouă și 

Mi-ai pus în mâna flori de nu-mă-uita Rupte în grabă din inima-ți nebună Sămânță le e iubirea, iar focul rădăcină Doar gânduri și visuri petala mărita. Seninul l-ai cuprins în această albăstrea Când o privesc 

Azi voi fi Câmp cuantic. Nu voi vibra, Nu voi oscila, Polaritate nu voi crea Și nici contrast, Așa că nu voi radia, Practic, nu mă vei detecta, Nu mă vei măsura, Numai prin diferențiere