Poezie

Voi scrie versul ce ajunge pân’ la tine Poemul călător pe al tău drum plecat O rimă care-n brațe încă te mai ține Din sărutări ce mai aveam de dat Voi scrie versul ce te 

Se-așterne iar o seară departe de noi Cei ce-alergam printre vise și doruri Și tâmpla puneam peste clipe și-apoi Priveam enigmatic albastrul din ceruri. Povești îmi șopteai despre zâne și prinți Și umbre adânci ce-au 

In acel suflet ce se afla In acei ochi ce te privesc, In acea voce-atat de clara Si acele buze se topesc. Om neincrezator ce esti! Purtat de-un val necunoscut In al ei suflet tu 

Poezia nu-i un vis ci un strigăt neatins, Poezia nu-i Zbor... în limbajul florilor Când o pasăre măiastră, zilnic vine la fereastră... Și în zborul ei ușor, Ne alungă un Fior.

De când clepsidra am spart și de trecerea timpului am uitat, șapte cai albi, ca spuma mării, cu coamele învolburate de vântul stelar, care aleargă mâncând jar, trăgând o caleașcă de aur, plină de dorințe 

Tu esti dependența mea..., Cum soarele iși are răsăritul si amurgul are luna. Un nor odată mi-a șoptit: Oare soarele își doreste luna? Demonul vrea frică,pacea vrea război? Sau toate acestea le-am născocit noi? Cand 

Se ratacesc de umbre, cuvintele tarzii, Ascunse de un zambet, cu teama de a fi Tanjesc dupa lumina, caci vor ca sa traiasca; Dar se caznesc in sensuri- nu stiu sa rataceasca... Franturi din praf 

însoţit de toate patimile şi îmbrăcat cu straie de culoarea sentimentelor am ajuns în locul în care beau îngerii apă te caut stingher mai departe pe toate malurile și de jur –împrejurul existenţei mele de 

nu-i o zi bună pentru despărţire... cad nori din cer peste oraşul gol şi printre umbre rătăcite-aiurea se-nvălmăşesc iluzii rostogol ca şi ciulinii peste câmpuri arse sub poala toamnei triste în amurg. nu-i o zi 

Mă vei vedea în ziua fără ore pline Abia atunci vei fi din nou cu mine Mă vei vedea o clipă, o secundă, un minut Când vei privi în pace pe dincolo de scut Mă 

Divin e suflul ce aprinde cenușa ce-ațipise, Scântei dansând în noapte, animate de Focul Veșnic din care s-au desprins cândva. Lumină pulsând pe portativul sunetelor minunate pe care doar inima le poate recita. Divin e 

Când e Crăciunul, drumurile toate acasă duc, acolo unde știm că ne așteaptă suflete curate, pe care pân’ la ceruri le-ndrăgim: o mamă,-ntotdeauna-nlăcrimată de bucurie fiindcă am ajuns în brațele-i deschise și-nsetată să ne privească-o 

în gând tăcerea schingiuie cuvinte și-o foame de lumină viscoleşte printre copacii-nvineţiţi de toamnă, prin ceaţa asta care-n noi tot creşte. fâșii de brumă cad şi curge luna atât de fantomatică și grea ca şovaiala 

Tu, care mereu pleci, îmi aduc aminte, mă țin de cuvinte.. Vara caldă la Copacul meu din Deal, cu vântul ce-mi înfășura încet gleznele și mă gâdila când mai sprinten, când mai lin. Chicoteam. Norii 

Se pare că oare Pun o întrebare? Un-ici prin într-un-soare Nimic nu poa să sboare Evlavi-oase-nea umoare Rămâne-n marea-moare Iubind.