Poezie

Te-am căutat și ieri și astăzi, În mine însămi, pe stradă și chiar noaptea prin somn, Dar nu te-am găsit. Te-am căutat ca să-ți mărturisesc, Criptat și contradictoriu, Un sentiment la fel de nesigur Că 

Iubite, se lasă peste lume o pătură a ceții... Îmbrățișează-mi trupul simt frigul vieții. Lasă sufletele în tăcere să-și vorbească Pe drumul nostru, îndoieli, nicicând să crească. Îmbrățișează-mă cu aripi deschise ca-n vară În sânul 

Ce bine e să te știi iubit! Ești în permanență fericit, Te simți altfel, te simți deosebit, Nu te poți opri din zâmbit! Simți că inima îți dă pe dinafară, Nu contenești să te miri 

Moartea nu ne dă preaviz, ea umblă-n colectiv, pe altarul ei aprinde trupuri de Rai, în jurul pământului gravitează Iadul. În Cer rămâne doar un zbor al îngerilor cu aripi strivite de tălpile răului. Doamne, 

Pe sub pleoapa-i ruginită de a verii-ndepărtare Ochiul plânge-n frunze galben despre păsări migratoare Și clipește-a buruiană încâlcită-ntre scaieți Toamna ce se scurge-n pana anonimilor poeți. Printre genele-umezite, strânge-n ceţuri matinale Soarele căzut pe-o dunga, 

Se arată uneori în zare un trecut ce credeam că e în marea uitare. Se arată uneori în drum un dor ce-mi sfâșie inima și o face scrum. Adorm uneori în mine, iar viața-mi devine 

Mai sunt și boli ale omului, cele de natură metafizică, cu transmitere textuală. Ce frumos ar fi dacă ne-am infesta într-o mai mare măsură cu emoție, vindecând-o apoi, probiotic, cu poezie! Fragment din cartea "Viața 

Un dor nebun mă apasă Și tot încerc să scap Dar mă prinde în galop Și mă tot zbat, dar nu mă lasă. Vino, tu, de mă salvează Încet, dar aprig să mă prinzi Eu 

În putrefacție se duce iubirea Valsez singur în salonul Unde cu tine trăiam fericirea Muzica răsună din patefonul Prăfuit si ros de umbra timpului Îmi blestem atingerile destinului Fumând, rânjind ca un lunatic Scrâșnesc al 

traversa în zbor cerul cu un cântec de departe, un poem din alt univers, metafore și flori galbene de sub copacul în care mi-am îngropat haosul din suflet și chiar dacă nu eu eram, i-am 

E acelaşi albastru peste murgul meu alb ce aleargă nopţile în copitele-i de jar, vântul în coamă i se unduieşte ca inima ce bate în pânza corabiei când marea îşi adoarme valul în astrul hoinar. 

E miezul nopții de insomnie, Noaptea romanticilor visători, E luna plină de poezie, De versuri care dau fiori. E noaptea puterii infinite Și luna este plină de secrete, Căutăm cărări spre lumi nedefinite, Ne împlinim 

Îmi tremură trupul de emoție La gândul unor zboruri Ce mi-era teamă să le ajung “Dă dintr-o aripă, apoi din cealaltă. E atât de simplu!”- mi-ai zis Zâmbind boem Nu înțelegeai că aproierea ta îmi 

Voi care plângeți noaptea Că-i plină de-ntuneric Cum de uitați de stele Ce se întrec cu timpul? Cum de lăsați să treacă Lumina dinspre ele Pierdută-n vânt himeric Cum e-mprăștiat nisipul...

Cercetătorii au aflat, Că noi suntem atomi prinși într-un conglomerat, Că un atom este 99,99999 energie Și 0,00001 materie. Un electron apare și dispare, Funcție de infinite posibilități și o stare. Când mintea într-o direcție