Moartea nu ne dă
preaviz,
ea umblă-n colectiv,
pe altarul ei aprinde
trupuri de Rai,
în jurul pământului
gravitează Iadul.
În Cer rămâne
doar un zbor al îngerilor
cu aripi strivite de tălpile
răului.
Doamne,
părinţii nu au extinctoare
să-şi stingă durerea,
visele le sunt scrum,
prin care răscoleşte
un înger prea grăbit.
Trimite-le un fulg
din aripile Tale,
atunci când li se face dor.
Fă ca suferinţa asta
să fie o scurtă
sărutare pe obraz…
Ai spălat toamna cu rugi
de lacrimi,
frunzele au cicatrici
şi suspină-n noapte;
primăverile încă sunt
în saloanele de aşteptare.
Vino mai repede, Doamne,
pe crengile arse,
fă să răsară muguri…
