Cenaclul

ce-aș putea să-ți spun acum pagină albă ... în fiecare dimineață viața mea reîncepe cu o pagină albă până se face seară mor răspunsuri bucurii întrebări că nu au loc toate pe o singură pagină 

Azi nuanțăm în rime de dor Un albastrul pictat printre gânduri și ape, Valsăm colorat dansul ploii și-n noi Nostalgic simțim briza serii aproape. Azi regăsim umbra mării-n povești Prea trist adâncite-n idei răsturnate Aduse 

Sunt oameni răni și oameni vindecare, oameni ce vin cu valul de schimbare și trec cu-o trenă-a gândurilor fermă peste fragila-a umbrei epidermă. Sunt oameni pod și oameni curcubeie, sunt oameni închisori și oameni cheie, 

Plouă. Un fluture dansează printre petalele macilor. Vis. Lacrimile copacilor sunt ascunse în zâmbetul ei. Iubire. Precum ploaia, Ea îţi mângâie sufletul. Fără frontiere este sufletul, doar când ne adoarme este acolo unde-şi doreşte cu 

Te uită, iubite, cum plouă Nisip peste timpul din noi, Se-ngroapă în gânduri și-apoi Își cere mirarea-napoi. Te uită, iubite, cum pașii Croit-au pe-al mării nisip Șirag de povești-arhetip, Să-i dăruie timpului chip. Te uită, 

Cum a fost când te-am cunoscut? Ce m-a captivat de la început? Zâmbetul, râsul, privirea, vocea, Ochii care își schimbau culoarea. Perseverența cuvintelor mute, A unor emoții nemotivate, A condus pasiunea dezlănțuită Către o amintire 

Te-ai gândit vreodată Cum sunetul ploii Te poate acompania Pe ritmul chitarei Ȋn bătaia fanfarei? Râuri de inspirație Curg acum Printre coardele instrumentului, Precum un bucium Ce plânge disperat La cutremurul stins de nori... O 

O, dulce legănare pe umbre-ngemănate cu raze-mprăștiate pe ape murmurând, ce vis, ce îndrăzneală, ce vânturi pot abate plutirea noastră-n taina atingerii de gând? Să fie visul stelei ce prin tenebre-și poartă văpaia spre sfârșitul 

Aud un plâns acolo sus , Din blânzi ochi lacrimi cad , Se preling pe obrazul descompus Şi se afund în liniştea pădurilor de brad . Aud un cânt venind dinspre apus , Un cânt 

Plâng copacii. Poţi auzi durerea lor? Nici ploaia, nici lacrima ta n-o aude. Nici sfinţii nu le aud bocetul. Plâng copacii...

De mă smulg din vraja ce mi-ai pus pe viață, Îmi presar pe urme prafuri scânteind A plecări de clipe dintr-un timp ce-ngheață Când, spre veșnicie, brațul îmi întind. Ție-ți las aroma visurilor mele, Plinul 

Ziua mov şi ora-ntoarsă, vioara tristă şi cafeaua-amară făr’ de zahărul sufletului uitat de chelnerul memoriei este tot ce-avem după tristeţea cea mov-de-toate-zilele desprinsă parcă din ţinutul albatroşilor. Ziua mov şi ora-ntoarsă – cărţile căzute 

Între noi e un zid, între noi e-ntuneric, Când ai vrut să-mi vorbești, n-am mai vrut să te-ascult Și-am uitat că mi-ai fost pajiștea mai demult Când călcam, luminând, un tărâm ezoteric. Lumea ta... un 

Ce cazatoare te avanti, pe bolta de cerneala si scaparand trezesti o lume moarta de milenii, esti unica ,mirifica-n menirea ta astrala si stele miliarde se minuna pizmase, lumina lor ,o sperii. Dar scurta ,vai 

Hai, vino să-mi fii partitură, Să-mi iau cu privirea din tine Doar note cu-aspecte feline De pe-un portativ aventură. Pianul să-ți fie-așternutul, Iar tu, cu mișcări languroase De mâinile mele atrase, Iubirii să-i fii începutul.