Un dor mărunțel îmi prinse Gândurile-ntre dileme Suspendând idei desprinse De prin cărți și teoreme. Doi pași greu îmi lunecară Printre ceasurile serii, Aducându-mi drept povară Toate visurile verii. Trei din ele pus-au lacăt Unui
nu soldatul acela m-a ucis glonţul lui încă mai pluteşte în aer în drumul către inima mea dezbrăcată nu acel lup m-a sfârtecat gura lui tot mai continuă să se deschidă cu colţii scrâşnind de
Când Doamne, m-ai făcut din lujer pom și mi-ai dat toate grijile de om? Când anii peste mine au trecut? Parcă-am fost ieri un prunc abia născut, parc-am fost ieri copilul ce mergea desculț prin
”Carpe diem” trebuie să fie crezul meu, căci clipa mea de fericire e atât de scurtă, iar regretul neputinței de a o prelungi mă chinuie timp nesfârșit. Ca, totuși, sa apară o altă șansă la
Îmi spui cum se zbate durerea și strigă pe străzi în amiază când umbre de foc mai veghează la capătul celui ce n-are nici casă, nici bani de mâncare; nici unde să-și verse povara. Te
Ce dacă azi pe strune cântă gerul și pe ferestre-s zeci de flori de gheață! Curând s-or duce babele... Prierul va umple lumea iarăși de verdeață, de muguri și de triluri hotărâte să facă orice
În palma tatălui meu am aşezat o inimă greu încercată, trecută prin focul patimilor, plătind crunt vama tristeţii. Pulsa rănită, scufundată în frigul sălbatic al tăcerii, în adâncul anilor, crescută cândva în spirale din prima
Mi-e dor de tine-n tropotul sălbatic al orelor ce mânjii îmi strunesc, În urma pe grumaz ce-n treacăt luna la trap mă îmboldește să visez, În aripile stelelor apuse mi-e dor de tine prințul meu
Amice, mi-e seară târzie-n albastru, Troiene de dor m-au nins pe cărări Și lacrimi au curs ades în mirări, Schimbându-mi speranțele pe un piastru. Plecat-am în dor precum un sihastru, Când gheare de foc născut-au
Mă cheamă un glas înapoi tocmai când traversam gândul spre tine, mă-ntorc la mine din nou să caut ploile care plâng, luminile care aud şoapte divine. Îmi pun ochelarii să pot să te citesc mai
Te rog Iubire, să ții Timpul în loc. Spune-i o poveste despre noroc, Recită-i o poezie de dragoste, să nu-i reziste, Folosește-ți toate ideile fanteziste. Găsește tu ceva, să nu mai poată pleca, Să stea
Iubește-mă și când nu mă-nțelegi, și când nu prea vorbim aceeași limbă, și când te pun de vânt să mă dezlegi, și când surâsu-n lacrimă se schimbă… Iubește-mă cum sunt: și luminoasă, și veselă, și
Întinde-ți mâna peste ape Să o mai strâng, Să o sărut, Să-i simt parfumul și căldura, Să-i trec, Din buzele-mi, Arsura Pe care-o au din vremea care A devenit, treptat, trecut. Și de-oi putea, pe
voi putea eu să-ți șterg ochii vreodată de ea, de cea prea iubită înaintea mea? vei putea tu să mă ștergi vreodată de el, de cel care mi-a fost peste ceilalți altfel? de cei care
Știu, că nu este ușor să fii femeie. Ai vrea tot timpul să desenezi curcubeie, Să umpli cerul, cu viu colorate zmeie Și să înconjori Pământul cu trandafiri albi, din a sufletului tău scânteie. Zi
