Cenaclul

Această seară pleacă, printre frunze, te mai visez, un pic, fără să știi... Cuvintele mi-alunecă, pe buze, ca zborul florilor de păpădii. Din călimară, simt că fuge noaptea, cu amintiri, ca ochii tăi căprui, Când 

seara amintirile ce dor îmi cuprind luna în palmă, zăcăminte în ruină șoptesc tainic. în criptă morții numără cuvinte

Am deschis spre lume-avidă o fereastră ca să-mi intre-n casă zarea cea albastră, iarba-nrourată, foșnetul de frunză, ciripit de păsări, zbor de buburuză neavând răbdare să îmi duc afară somnoroasa umbră, s-o mai strig pe 

Am învățat să trec peste nimicuri destul de greu ca peste mușuroaie... Făceam din pietre arse mozaicuri și luam în piept din plin orice văpaie. Durea orișice freamăt aruncat de mâna nepăsării, la-ntâmplare, orișice gând 

- De-ar fi să plec, să nu mai știi nimic Din tot ce fac și simt ori ce culoare Au nopțile ascunse-n depărtare În așteptarea unui venetic, Ce-ai spune-atunci? În ochi, de m-ai privi, Ce 

N-am să mă-mbăt de tine niciodată, Oricât aș bea, tot aș putea să beau, În mine rubiniu-ți se desfată Iar universuri taine nu mai au. Tu mă-nțelegi mai bine ca oricine Și-orice secundă aninată-n păr 

Un înger, cu aripile frânte de dor, Crezând în soare, în cer și în nor, Aspirând tăcut la înțelepciunea lor S-a încredințat că printr-un simplu zbor Se va înălța spre soare, dând din aripi ușor. 

În mine se întâlnesc poemele, La răscruce de gânduri, albastru și dor; Ne îmbrățișăm tainele în pridvor Iar rimele le învelim cu cretă color. În muzica timpului sărim un șotron, Un elastic, ori coardă, sau 

La moara părăsită de pe râu, Mai vine un bătrân cu o desagă Ce poartă-n ea și boabele de grâu, Și petice-adunate-o viață-ntreagă. Doar el mai vine, ultimul morar Din vremea-n care pumnul de făină 

Culori ce ard Culori ce cad Culori ce dau fiori Culori purtate-n flori Culori în copaci Culori ce le placi Culori ca de vis Culori în iris Culori pe pământ Culori legământ Culori din lumină 

Cerul nocturn apasă peste capul meu greu de insomnie. Picăturile de ploaie îmi umezesc ochii uscați. Vuietul îndepărtat, mecanic îmi sfredelește creierul obosit. Un câine urlă a disperare, aș scoate-o și eu din mine printr-un 

Ne curg încet, iubite, mirările pe tâmple, Pe buze prind să ardă tăcerile mocnit, Pe portativul serii doar vântu-și cheamă-n umbre Albastrul din adâncuri, desculț, în asfințit. Ne dor pe geana nopții iar vorbele sub 

Cine poate să îmi spună Câte flori pe ram se-adună? Cine poate a-număra Florile din viața sa? Câte fire de nisip Cad din clepsidră în timp Câte raze de la soare Încălzesc trupul ce doare