Caut liniștea, dar gândurile mele fac atâta gălăgie încât gândul liniștit nu răzbește în războiul ideilor.
Aștept noaptea sperând că – și va găsi calea, dar labirintul minții devine, pe întuneric, tot mai încurcat printre vise.
Aștept dimineața cu gândul că celelalte gânduri or fi obosit de nesomn, iar razele soarelui le va moleși. Dar gândurile par neobosite, aleargă prin mintea mea ca la un maraton. Pare o cursă pe viață și pe moarte. Niciun gând nu vrea să cedeze, niciun gând nu vrea să tacă. Nu știam că și gândurile au orgoliu, vanitate, mândrie, dar au ridicat scut în fața gândului tăcut al liniștii mele și nu-l lasă să treacă, nu-l lasă să ajungă la mine.
Rămâne în mine tăcut și neputincios, timid și nesigur. Asta îl face să pară desprins de mine. Suntem ca doi parteneri ce vorbesc mult, dar nu-și mai spun, de mult timp, nimic. Vorbele lor, banale, uneori niște certuri insipide pe motive inventate, cum croncăne când mușcă din măr sau alte mărunțișuri, ascund hăul “liniștii” gândurilor nerostite niciodată… din spaimă față de adevăr, de frica singurătății, de groaza reflexiei propriului suflet în celălalt.
Lung și anevoios este drumul spre gândul liniștit.
Încerc să fac strategii să pot să – l răpesc, dar asta creează și mai mare haos. Celelalte gânduri au “simțurile” ascuțite, sunt mereu în gardă, mereu pregătite să atace, să se apere, să – și păstreze cetatea minții cucerită cu atâta sacrificiu.
Realizez că, în această gâlceavă, nu am nicio șansă să ajung la gândul liniștit, iar pe el îl văd fără putere privind tăcut pe fereastra mintii ce dă direct în suflet…
Aleg să – i scriu. Cuvintele au fost mereu aliatele mele. Nu voi scrie mult, nu voi căuta să îl impresionez cu vorbe poleite. Voi scrie sincer, cu onestitatea sufletului ce se vrea liber, cu dorința inimii de a-și regăsi bătăile ce sună a muzică.
Știu că doar aceasta este calea, în războiul ideilor neînfricate nu e timp de citit, dar mai ales, nu e răbdare. Dar gândul meu liniștit o va face.
La finalul scrisorii îi voi invita la plimbare. Acum că știe că nu e abandonat, că l-am căutat atât de mult timp, știu că va avea puterea să deschidă fereastra și să vină la mine.
….
Te-aștept, gândul liniștii mele, pe banca de sub copacul sufletului meu ce a crescut în așteptarea ta…
