Bianca își aruncă precipitat și ultima valiză în portbagaj. Îl trânti cu un gest pierdut, automat, aruncă apoi cheia în cutia poștală a proprietarului și acceleră în forță. Dădu tare drumul la muzică, să duduie, să nu-și mai audă gândurile ce-i plezneau cu presiune în cap, coborând, înfierbântate, până în venele gâtului și mai jos, ca un vârcolac învârtoșindu-se în capul pieptului. Liniștea satului încă adormit o irita. Nu voia liniște, nu voia să fie lucidă. Se cam săturase în ultimii ani de încercări, obosise să caute să dețină controlul.
Muzica nu i se părea suficient de tare! Ar fi vrut să urle, să se cutremure pământul sub roți și să se facă una cu el… Nu-i plăcea nici lumina ce stătea să apară pe cerul încă întunecat al dimineții de primăvară timpurie. Prinsese viteza peste limita legală în câteva secunde. Străzile moțăiau încă așteptând ziua în splendoarea ei. Intre două curbe își luă timp să arunce o privire fugară în oglindă. Era ea, obosită, cu părul căzut neglijent din elastic puțin mai jos de umeri, fără nicio urmă de machiaj. Era urâtă și cu privirea seacă. Așa și voia să fie.
Țârâitul strident al apelului o făcu să încetinească mașina, ca într-o încercare involuntară de a se concentra asupra conversației ce urma.
— Da, mamă, tocmai am plecat!
— Vii acasă, Bianca, da? Ți-ajunge de când umbli ca țiganul cu cortul. Că doar nu te-oi întoarce la idiotul ăla? țipă ascuțit o voce de femeie, în telefon.
Tânăra strânse tare volanul, mușcându-și buza de jos.
— Te rog să nu mai vorbești așa despre el! Indiferent cum s-ar fi întâmplat lucrurile între noi!
— Să se ducă dracului, auzi? Din cauza lui te-ai îmbolnăvit. Dacă nu era el în viața ta, acum ai fi fost o femeie normală! continuă vocea, crescând în intensitate. Și nu ar fi trebuit să aștepți menopauza cu 15 ani mai devreme.
Tăcerea de câteva secunde se suprapuse peste apariția spumoasă, bruscă, a soarelui. Bătea nesinchisit în pervaz. Bianca își simțea ochii cum o înțepau. Răcoarea încă umedă a dimineții îi îngreuia cuvintele pe buze. Odată cu boala descoperise ceva după care alergase toată viața: dragostea mamei ei. Femeia care-și trăise copilăria și maturitatea în vremea comunismului se trezise gravidă a treia oare la o vârstă la care ar fi fost o rușine să nască. Încercase în disperare să scape de sarcină, împinsă de groaza cu care-și imagina bătăile crunte ce avea să le îndure de la bărbatul ei, nepregătit pentru un alt copil când deja se plângea că nu aveau loc în apartament și că nu le ajungeau banii. Mai ales când îi lipsea alcoolul de pe masă.
O minune făcuse ca micuța Bianca să supraviețuiască și să fie acceptată de tatăl ei, speriat mai mult de ideea de a rămâne să crească singur trei copii. Oricum ar fi fost, era mai bine să aibă nevasta în casă. Mai cosea o rochie, mai punea o rejansă, îi mai pica și lui o țuică de la vreo clientă a croitoresei din singurul bloc cu patru etaje din capătul șoselei Giulești.
— Mamă, înțelege odată, încă nu s-a dovedit că stressul cauzează vreo boală. Discuții și probleme au fost de la început între mine și Dragoș, dar din cauza pasiunii, atunci nu ne-au deranjat. Cancerul ăsta mi-a fost dat el cu vreun scop, oi avea eu vreo datorie de plătit. Iar faptul că am un sân făcut din silicon nu înseamnă că nu mai sunt o femeie normală.
Vocea îi dădu replica scurt, rece, sigur:
— Ba da, mamă. Nu oi vrea tu să crezi, dar nu vei mai fi niciodată la fel… Și asta de când ai vărsat prima lacrimă din cauza lui, de când ai început să ai îndoieli și nu ai vrut să vezi.
Bianca tăcea. Lacrimile o porniră grăbite pe obraji, sporindu-i frigul și tristețea. Încă îl iubea. Încă o durea.
— O să stau câteva zile prin țară. Nu știu unde. Am concediu. Vreau să fiu singură.
În telefon nu mai auzea decât respirația mamei. Nu-i plăcea că fusese nevoită să reducă viteza. Ar fi vrut să gonească. Să prindă putere. Continuă cu vocea egală:
— Când mă întorc, o să depun actele de divorț. Așa voi redeveni un soi de femeie normală. Nu care trage după ea, ca pe o tinichea, un bărbat cu care nu mai are nimic în comun.
Mama îi răspunse sarcastic:
— Măcar de ai face-o odată! Demult trebuia… Mereu ți- am zis că Dragoș nu e potrivit pentru tine. L-ai suportat deja eroic cu toate cicălelile lui. Nu ai fost niciodată suficient de bună pentru el. Pentru că e prea prost ca să te aprecieze.
— Gata, mamă, nu mai vreau să vorbim despre el! Tocmai tu îmi spui asta, care ai suportat un bețiv până a murit, doar ca să aibă plozii tată? Uite cum te-ai trezit acum la bătrânețe, de nu te mai recunosc! Stai liniștită, o să fiu bine! O să divorțez. O să divorțez si pentru tine! Dar în
primul rând, pentru mine! Iar asta, nu pentru că nu-l mai iubesc. O să divorțez pentru că mă iubesc pe mine mai mult. Da, nu am vrut să văd semnele și a venit viața și m-a pălmuit cu acest cancer. Să mă învăț minte. Să mă trezesc! Alo, mamă, alo, mă mai auzi? O să divorțez pentru că dacă nu, știi, o să divorțeze viața de mine! Da, cum m-ai auzit, asta a fost o ultimă suflare a ei în încercarea de a mă opri. Paradoxal, boala asta mortală pe mine m-a salvat! Mi-a dat o nouă existență. Fără Dragoș. Fără iubirea unui bărbat. Boala asta m-a redat pe mine mie însămi. Și m-a învățat să mă iubesc. Să fiu bine cu mine, să accept singurătatea ca pe cel mai frumos dar! Pentru că atât de jos nu am fost niciodată! Dar știi ce? Nici așa de sus nu am ajuns vreodată! Am simțit cum am renăscut prin propriile forțe din mine însămi. O să te învăț și pe tine! Și o să te trimit la mormânt la tata să-i povestești și să te mândrești cu asta! Într-un an odată, știi cum se spune!
La celălalt capăt al telefonului se auzi un suspin greu, înfundat, ca dintr-o margine de lume.
Soarele se lățea tot mai rotund deasupra mașinii.
Bianca închise telefonul și-l aruncă în torpedo. Nu mai voia să gonească.
