Nefericirea mea este esența fericirii mele și oricât de paradoxal ar suna, nu am să renunț niciodată la ea.
Am să – i ofer cazare de lux în cel mai înalt etaj al sufletului meu. Am să – i ofer ultra all inclusive de gânduri profunde. Am să – i ofer piscină de lacrimi de câte ori mă va mângâia sub ochiul amintirii.
Nu am să mă las convinsă de ideologii de marketing care vând fericire la cornet de înghețată și își leagă colturile gurii de urechi să pară cât mai credibil, dar pentru mine pare sinistră străduința de a fi cu forta fericit.
Nu cred în fericirea care ascunde sau reprimă gânduri mințind în vorbe că le-a anihilat și le-a pozitivat.
Nu cred în fericirea cu rețetă.
Nu cred în cei care te asigură că sunt Zen, ba chiar mă îndepărtez de ei.
Nu cred în fericirea ce-și suprimă Nefericirea….
Fără ea n-aș fi știut ce adânc și înalt îmi poate fi sufletul.
Fără ea n-aș fi știut ce dimensiune are mintea mea.
Fără ea n-aș fi știut ce divine îmi sunt lacrimile.
……….
N-am să renunț vreodată la nefericirea mea, dar am s-o port o viață pe aripa ce a rămas întreagă și cu forța fâlfăirii elanului de viață am s-o așez, ca pe-un altar, pe piscul cel mai înalt al fericirii mele.
Și – am să – i ofer ofrandă din șirag de lacrimi, din zâmbete cu raze de soare, din cuvinte ce curg ca un râu de munte prin suflet, din amintiri vechi și amintiri noi ce se oglindesc prin faptul că a fost cândva fericirea mea…
