Singurătatea suferinței

Eu am ales suferința sau ea m-a ales pe mine?
Am văzut-o la geamul meu, noapte de noapte. Apoi am văzut-o și în zorii dimineții. Nu a trecut mult și o zăream și la prânz. Când eram puțin mai ocupată nu o mai vedeam, dar se ivea pe neașteptate, în plin procesul muncii sau uneori chiar în spatele unui zâmbet se ascundea.
A început să devină umbra mea. Nu zicea nimic, doar mă însoțea peste tot. Ar fi ironic să spun ce suferință exprima Suferința. Dar sigur exprima singurătate precum un hău fără sfârșit de unde se aude ecoul ca un urlet al neputinței atunci când știe că este fără întoarcere căderea.
Și mai exprima ceva Suferința. Multă foame. Multă sete. Nesaț de om și inimă rănită. Poftă de suflet hăituit sau părăsit.
Avea privirea schilodită de foame, de sete, de dor omenesc, de durere pură și izvor de lacrimi.
Avea privirea unei ființe respinse, umilite, de care toți fug, pe care toți o hăituiesc și ar arunca-o în închisoarea trecutului uitat.
Și – atunci am întins mâna și i-am mângâiat obrazul. I-a căzut o lacrimă în palma mea. Era atât de grea… Părea povara întregii suferințe umane.
M-a privit, nu a spus niciun cuvânt doar s-a cuibărit lângă inima mea. Știa de când mă văzuse că e cuib bun. Iar eu nu am rezistat, nu am putut să îi întorc spatele, am deschis brațele și am spus:vino acasă, nu mă mai urmări, nu te sfii.
Am de unde să – ți potolesc setea, încă mai sunt lacrimi…
Am de unde să te hrănesc, încă mi-e dor, încă mă doare…
Nu te mai resping, te adopt împotriva lumii. Te voi proteja de mânia celor ce te resping.
Dar, te rog, când vrei să fii liberă, să pleci fără să mă privești, altfel nu am să te mai las. Dar acum, tu ai nevoie de mângâiere.
Paradoxal, mi-a zâmbit. Zâmbetul suferinței este precum un curcubeu. Și mi-a spus :
Nu mă vrea nimeni și nu înțeleg cum oamenii nu văd catarsisul pe care-l produc în viața lor.
Eu dau putere fericirii. Întunericul meu face lumina mai strălucitoare. Ziua de mâine pare mai bună decât azi când trece lumea de mine.
Eu dau profunzime lucrurilor. Eu dau glas artei, poeziei…
Dar cine mă vrea?
Am ascultat – o cu atenție și am întrebat – o:
Mă doare sufletul pentru că tu mă urmărești și vrei să – mi iei energia, elanul vieții, bucuria sau ai simțit pustiul din mine și te-ai gândit că te-aș putea înțelege?

Iar ea, cu lacrimi în ochi, mi-a spus așa :

Nu pot să – ți răspund pentru că îmi voi pierde rostul, dar răscrucea în care m-ai așezat gândind așa nu este răscrucea mea, ci a ta, tu trebuie să alegi drumul, dar singură.
Mă poți izgoni, mă poți uita, mă poți urî.
Sau poți să fii singura mea prietenă, să mă lași să mă odihnesc pe o bucățică din sufletul tău, pe o bătaie a inimii tale, pe un suspin al gândului tău, pe rimă a cuvintelor tale.
În durerea și tristețea ta am văzut o frumusețe, o puritate și o sfințenie pe care vicleana Fericire nu le poate vedea niciodată, vinde doar iluzii. Însă în focul durerilor și dorurilor tale am văzut lumina puterii și a speranței ce nu se stinge niciodată, iar asta e posibil doar într-o suferință autentică, profundă, curată și sfântă.
În tine mi-am făcut altar, dar putem să ne rugăm împreună, am obosit de-atâta singurătate în pustiul fără casă în care trăiesc.
Am îngenuncheat lângă Suferință și ne-am rugat, ținându-ne de mână, să avem puterea să ne ducem, una pe alta, prin viață…

Adriana Vasadi

Adriana Vasadi Facebook | De același autor

Cuvintele îmi dau libertatea de a transcende dincolo de granița dintre rațiune și simțire. Cuvintele mă eliberează, dar mă și zidesc, mă sculptează, mă provoacă. Uneori ridică ziduri de apărare, alteori zidesc trepte spre mine însămi, spre lume și, de câțiva ani, trepte spre cer...pentru cea care mi-a fost mai mult decât cuvânt și care simt că - mi pune în scris lumina.

Recomandări

Adaugă comentariu