Ochii verzi precum smaraldul privesc cu îngrijorare trandafirul roşu a cărui petale îşi pierdeau culoarea sângerie, cuprinse fiind de sumbra palidă a morţii. Trandafirii erau febleţea ei, trezind mereu în sufletul curat o emoţie duioasă.
Când dorințele scad în intensitate, Pentru că au fost înăbușite și nu au fost manifestate, Dau naștere unor gânduri frustrate, De neacceptare, ce greu pot fi schimbate. Când dorul crește foarte tare Și nu își
Dar zilele acestea, iubito, cum de sunt, Atât de diferite, din cer până-n pământ? Apusuri ce ne lasă plutind peste visare Cu șoapte și păcate ce licăresc în mare. Natura ce renaște din soarele cu
Alunecăm ca două iluzii, suntem în acelaşi gând şi nu ne vedem, traversăm aceeaşi undă scăldată-n câmpiile din vis şi flăcările ei în faţa noastră se înalţă.... Dincolo de tânguirea trestiilor, dincolo de pietre, doar
Murim in spini de chinuri Alungați si damnați in reverii Sălcii tăiate, plânsete valsate Ceață sângerie, reci abisuri Incolțiți de umbre ale nopții Trupuri goale, vlăstare tăiate Bătălii crâncene îndurerate Ecouri mute fara raspunsuri Dulci
În întunericul ce mă străbate te găsesc zâmbind lejer. Ești plin de cercuri gri, întunecate Și umbre moi, deși nu crezi. Aș vrea mereu să te găsesc în bine Dar răul mă absoarbe neîncetat. Ai
E o dualitate aici, în sinea mea, e ambivalență și e confuzie – mă cert eu cu mine. Eu însumi m-am întors împotriva mea: unde am ajuns s-a întors împotriva lui de unde am venit.
Atât de gol, deși loc nu mai ai; Atât de întreg, deși zdrobit în bucăți; Atât de plin, deși n-ai cui să dai; Atât de aici, deși prin alte părți; Atât de al său, deși
Ardem clipe la temelii de catedrale, de sunete şi cuvinte grele, fără să poată să se mai nască. Suntem grăbiţi? Poate da, poate nu, ne complicăm când totul poate fi simplu! Tu vezi în ea
Ascunde-mă-n căușul umbrei tale Și lasă-mi zâmbetul să cadă, Pe pașii ce îți stau pe nori agale, Când asfințitu-i copt fără de pată ! La ceas târziu când arde dulcea Lună, Mai stinge o țigară-n
Sub plasturi încep a-mi crește flori, iar din așteptări încă-mi mai picură tăios tăcerea. Am reluat, pe rouă, la pas, poteca bătută-n pietrele Cetății pentru că ieri, crezându-mă deja ajunsă, mi-am reamintit că trebuie să-mi
Ştii tu despre trupul meu mic şi plin de viaţă, Despre jocurile mâinilor mele? Despre degetele lungi trecute prin păr alintându-l? Despre mângâieri uşoare în urma cărora prind contur? Ştii tu despre ce scriu eu
Flori de cireș îmi sunt gândurile. Petale deschise crescute în lumină Ramuri ce și-au întins vârfurile Razelor strălucitoare se-nchină. Parfumul și-l plimbă sub atingeri de vânt Atât de ușor deschide a simțurilor poartă Și mângâie
Ningea frumos. Fulgii de zăpadă dansau o vreme cu umbra lor, grațios, în ritmul unui vifor ușor, înainte să se așeze pe asfaltul pudrat. Pământul era cald încă, pulsa încă prin ierburi timpurii, înainte de
Ceas de seară, prin munţi călătoare, liniştea cade, sevă de frunze-cascade, Rouă, aburi şi ceaţă, drum şerpuit printre nori, galbena toamnă scaldă roşietic apus. Un Cerb argintiu, înstelat, se-opreşte în mijloc de drum în pădure,
