E o dualitate aici, în sinea mea, e ambivalență și e confuzie – mă cert eu cu mine. Eu însumi m-am întors împotriva mea: unde am ajuns s-a întors împotriva lui de unde am venit. Iar acum, eu nu mai știu unde mă aflu…
Am devenit un simbol al debusolării, un simptom al pierderii identității. Al renegării ei. Și nu mai știu cine sunt… doresc să mă reinventez, dar nu știu de unde să mă iau – de unde să mă-ncep?
Pentru că nu poți avea o identitate dacă nu ști de unde pleci; poate că poți, într-adevăr, ajunge oriunde atunci când nu ști unde trebuie să ajungi, însă dacă nu ști nici măcar de unde pleci…
Am crezut că mă dezic de-o parte din mine nedorită, parte așa-zis „rea” – dar oare chiar era ea așa? Ea în sine, partea asta a mea, eu cred că era așa numai pentru că am decis eu să-i atribui conținutul ăsta rău – altfel ea nu e nicicum.
La fel de bine, nici eu nu sunt nicicum.
Zic “eu”, dar eu sunt, de fapt, mai mulți… eu sunt aceia care au plecat și sunt și aceia care au rămas. Eu sunt ce a mai rămas, dar sunt și ce a plecat.
Ei – ei, cei din mine care m-au clivat și care se ceartă acum pe mine.
Ce lucru, să vezi… ei se ceartă, de fapt, tot pe ei…
Eu îi zic „de unde am venit” și „unde am ajuns”. Pentru mine e simplu. Eu îmi zic mie tot „eu”. Eu sunt de unde am venit în egală măsură cum sunt și unde am ajuns.
Și poate că identitatea mea poate fi îngropată, și turnată deasupra ei criptă de ciment greu, însă în procesul descompunerii mele din străfunduri se vor face infiltrații. Care vor reintra, sub altă formă – și totuși aceeași – în mersul lucrurilor.
Și tot nu voi muri. Nu de tot. Nu voi fi scindat. Ci voi rămâne tot Eu, întreg.
