Prea mulți dintre cei plecați în căutarea fericirii sfârșesc prin a se cufunda într-o înfiorătoare superficialitate.
Oameni care ar fi putut cunoaște momente fericite la fel ca oricare alții, purced să-și trăiască viața după tot soiul de rețete, îndepărtând din drum nu doar prieteni și emoții, dar prosternându-se în fața unui forțat – și iluzoriu – pozitivism, îndepărtând și orice posibilitate de a nu confunda calea ce duce spre un soi de (auto)mulțumire cu fericirea.
“Fericiți cei săraci cu duhul”… Doar că nici de acest soi de fericire nu au parte. Nu doar pentru că interpretarea duhovnicească a sărăciei cu duhul este cu totul alta decât aceea la care ajung mulți dintre ei. Și nici pentru că fericirea nu se compară asemeni castraveților (fericirea de care este capabil un om este aceeași și pentru un geniu și pentru un prostănac). Ci pentru simplul fapt că fericirea nu este o destinație.
Fericirea este o “întâmplare” pe care o experimentăm, din când în când, pe parcursul unui drum. Fără să putem prezice când se va întâmpla sau care este drumul pe care o vom putea întâlni ceva mai des.
Si, mai ales, fericirea nu poate exista fără empatie. Și nici fără capacitatea sufletului de a suferi.
