December 2017

Iarna palmei mele-mi plânge, Cand tu mă strigi de după zare, Cu-atâtea amintiri de verde sănge Printre troienele-mi atât de-amare. Cu arma zâmbetului tău mă plimbi, Printre tăciuni de albastră lamă stinsă Și inima tot 

Ce ar putea să mai spună o inimă nebună De setea de-a cunoaște atât de cuprinsă A unei lumi ce prin trup astăzi îi aparține În pulsații vii, emoții și suspine. Un somn adânc îi 

Muzica e arcuşul ce se frânge, ridicând sufletu-mi spre cer să cheme îngeri care mă poartă pe aripi dincolo de efemer. Muzica-i ritmul în care păşesc, în care deschid larg fereastra dimineaţa, ca să respir 

Ploaia îmi bate la fereastră, cu firave degete de toamnă, iluzii de pe-o frunză albastră, la nostalgie mă condamnă. Plătesc tribut acestui dor hai-hui, nu-i nimeni să mă absolve de ploi. Curg cu mirare dintr-un 

Acum, când bat în poartă sărbători cu degete de vifor și de ger, când geamurile-s îmbrăcate-n flori de gheață ce sub răsuflare pier, când pânda se trezește în copii și-i scoate-afară până reușesc să prindă-n 

Seva din emoția esențială o extragi Să mi-o lași între buzele căscate Ca la un spectacol cu zâne și magi; Mă trece un fior pe spate... Tu ești senzația Supremă... și-acum știu... Ești rezervorul de 

Emoțiile vin când vor ele Și ar fi bine să știi ce să faci, Mai ales cu cele rele. Învață să le cunoști, Să le numești, Apoi de fiecare dată să le recunoști Și să 

Ştii, mamă, viaţa are prea multe indicatoare, dar niciunul de întoarcere, să mă ducă la naşterea mea, să-ţi simt plânsul de stea, să mai pot fi copil, când mă ţineai de inimă să nu scap 

Nu mă-ntreba de ce, câteodată, îmi pare că în lume-i numai frig, de ce privirea mi se-ncețoșează... și dacă tac, de fapt, pe cine strig. Nu-mi cere să-ți răspund. Va fi lumină. Un munte-ți va 

i-am spus că iubesc viața cu o patimă albastră și oamenii cu o patimă cenușie era un înger cu care mi-am dat întâlnire pe internet într-o zi cu ninsoare infernală stăteam într-o cafenea din pasaj 

acopăr inima ploii cu un singur dinte femeia cruciat lunecă mantia scutură stele peste un munte pașii ei zdrobesc grumazul bărbatului fără de cuvinte e o împreunare a unui gând cu obrazul rotund se apleacă 

E aproape târziu, spre miază-noapte. Norii care nu se văd negri nu sunt dar plouă... ușoară apă Adâncă ca cerul picăturile-i, printre ele privesc sufletu-mi - Luna, stelele... Nu e târziu - de-un spic soarele-i 

Nici măcar tu, poezie nu mai vii pe la mine lași fluturii de noapte singuri zbătându-se de ochii mei obosiți câini vagabonzi urlându-mi prin colțuri de suflet și ceața aceea... ceața aceea ce-mi acoperă zările 

Ce crudă e trezirea-n zori, Şi vai... Cât doare răsăritul, Când visul învelit cu flori, Se risipește ca şi vântul. Numai în vise te mai caut Si vreau să nu mă mai trezesc, În dimineți