Tu erai prințul meu de ceară Ce se topea în zorii dimineții Dar revenea în fiecare seară Şi mă purta spre Raiurile Vieții. Din jurăminte ai facut risipă Dar nu ai inteles măcar un pic
Intensitate Trebuia să te trăiesc Cu fiecare gând, cu fiecare surâs. Trebuia să te cuprind Cu fiecare privire, cu fiecare zbatere de tâmplă. Trebuia să te întreb Cu fiecare pas, cu fiecare palmă, mângâierea! Trebuia
Sunt român și trăiesc în România, țară aflată-n Europa de Est, acolo unde mamele-și fluieră ca pe câini, copii pe stradă când aceștia o zbughesc înainte
Doar eu şi vântul acum pe străzile lumii pustii, împrejur numai statui cu privirea pierdută în lucruri uitate, din când în când câte un om care mai are puterea să-şi țină ochii deschişi, geometric se
Plouă cum ardea focul în soba bunicii, mocnit liniștit melancolic, plouă și-n aer e miros de prăjituri din acelea cu pătrățele multe... faguri. Mi-e dor de tine copilărie mi-e dor dulce, mic pitic. Plouă și
Mi-ai pus în mâna flori de nu-mă-uita Rupte în grabă din inima-ți nebună Sămânță le e iubirea, iar focul rădăcină Doar gânduri și visuri petala mărita. Seninul l-ai cuprins în această albăstrea Când o privesc
"Je préfère à l'expression absurde celle d'insolite." (Eugène Ionesco) "Suntem fericiți. Au fost niște luni de lucru de care ne-am bucurat până la ultima sorbire. Regele domnului Ionesco a îngăduit una dintre cele mai frumoase
Mai mult decât ȋn alţi ani, gândurile care nu-mi dau pace anul acesta ȋn preajma sărbătoririi Zilei Naţionale a României mă ȋmpiedică să mă bucur senin de această zi a cărei simbolistică istorică parcă nu