Sunetul ceasornicului se izbeşte cu putere in zidul liniştii încât trece prin el şi ajunge la mine, îl simt în ureche , mă înţeapă. Sar din pat şi mă izbesc cu capul de pragul de sus al dimineţii, ameţită fiind îmi iau capul în mâini, strecor printre dinţi cuvinte neînţelese şi mă îndrept spre baie.
Aprind lumina şi fac ochii mari, nu e baia… intreasem în bucătărie, nu-i bai… îmi zic, e bine şi aşa. Pun aparatul de cafea să-şi facă treaba şi rog picioarele să mă ducă spre baie căci eu nu sunt în stare să merg. Apa rece încearcă să mă învioreze, depun şi eu eforturi să fac acelaşi lucru, apoi mă postez în faţa dulapului deschis, vreo cinci minute timp în care încerc să mă hotărăsc cu ce anume să mă îmbrac.
Trec cele cinci minute, mai trec cinci şi încă cinci şi eu tot nu ştiu ce ţinută să aleg, îmi spun în gând: “draga mea, dacă aveai mai puţine haine îţi era mult mai uşor…” Rareori îmbrac dimineaţa ceea ce îmi pregătesc de cu seară, mereu găsesc câte ceva care mă face să mă răzgândesc. Las totul baltă şi merg să îmi beau cafeaua, poate îmi vine inspiraţia.
Savurez cafeaua, pentru mine cafeaua de dimineaţă este cea mai bună. Iacătă şi inspiraţia vine, dar în cu totul altă direcţie, mintea mea este plină de idei, se înghesuie, se bat cap în cap în capul meu, le scriu repede pe ciornă de teamă să nu le pierd, căci ele vin şi se duc nu stau prea mult în minte, nu au loc căci se nasc altele şi nici nu pot să le dosesc în vreun colţ al minţii, doar urmează să merg la serviciu şi trebuie să am în minte tot ce se întâmplă acolo şi acolo sunt atât de multe…
Timpul trece, nici el nu stă pe loc, eu mă întorc la dulapul cu haine, nu mai stau cinci minute, ochesc din prima (ce simplu este…). Îmi aranjez părul care este rebel, îl fixez cu fixativ bineînţeles, să stea cum vreau eu şi nu cum vrea el şi acum urmează cealaltă etapă la fel de grea – încălţarea. Cu ce să mă încalţ? Să-mi iau ghetele cu toc?, or să mă doară ca naiba picioarele după opt ore de alergat (nu din acela sportiv) şi dacă nu le mai pot încălţa când mă întorc acasă? Le încalţ pe cele fără toc , negre – nu merge cu ţinuta, albastre sau maro? Dacă le încalţ pe cele
albastre voi fi toată albastră, le încalţ pe cele maro, gata… m-am hotărât… acum trebuie la repezeală să îmi schimb şi geanta, să fie în ton cu ghetele.
Golesc tot conţinutul genţii albastre pe masă, aud tramvaiul care merge spre capăt de linie, deci trebuie să mă grăbesc căci în două minute se întoarce (aş vrea eu, el nu vrea), din toate lucrurile împrăştiate pe masă aleg cu grijă doar ce îmi trebuie musai, nu le pot pune pe toate în geanta aleasă, este mai mică.
Îmbrac haina finală şi ies pe uşă rapid, ajung în staţia de tramvai care este vizavi de blocul în care eu locuiesc şi aştept tramvaiul care trebuia să se întoarcă deja în două minute, dar el nu vrea, el se întoarce în zece minute. Uneori cred că vatmanilor le face o plăcere deosebită să ne ţină pe noi călătorii în frig cu nervii întinşi la maxim, să ne acomodăm cu stresul încă din staţie, ca atunci când ajungi la serviciu să nu te ia aşa… din plin…
În tramvai hărmălaie, toată lumea vorbeşte cu voce tare, se strigă unii pe ceilalţi de la un capăt al vagonului la celălalt, bârfe, poveşti, ce mai, nebunie… Eu cuminte, înghemuită pe scaun încerc să îmi pun ideile care nu-mi dau pace, cap la cap şi poate reuşesc să scriu în minte un poem. În dimineţi mai liniştite îmi iese, în dimineaţa asta nu.
Mă întreb de unde atâta vervă la oamenii aceştia, atât de dimineaţă, la ora şase dimineaţa? Cobor unde trebuie să cobor şi mă îndrept spre locul spre care trebuie să mă îndrept. Ajung repede. Frigul m-a învăţat să merg repede.
Intru… de aici, începe o altă poveste.