Privesc de sus, de la înălțime lumea în care trăim. Printr-o fereastră. O deschid să simt universul. Să simt aerul rece de toamnă. În jurul meu doar uși și multe ferestre. Deschise sau închise.
Ce imi place la fereastră, e că îmi permite să văd dincolo de ea. Tot ce se petrece . E ușor să o deschizi. Îți arată locul, jocul. Pe când ușa? Cu ea e mai greu. Nu știi ce poate ascunde, ce se poate ascunde în spatele ei. Și de cele mai multe ori, uităm să o închidem. Iar apoi plângem că pășesc fel și fel de oameni. Că unii apasă clanța prea tare, că alții o forțează, că unii o trântesc sau că alții o dărâmă.
Atât ferestrele cât și ușile sunt niște oportunități. Ca să putem ajunge să privim de la fereastră e nevoie să deschidem o ușă, pentru că în alt sens, adică să intrăm pe fereastră, înseamnă că alegem să sărim peste un pas important, un pas care poate să deschidă mai multe direcții și nu doar pe cea pe care noi o credem mai bună. Și poate, de ce nu, mai ușor de parcurs.
De ce să te avânți către înălțime când punctul de început nu se găsește acolo. Pierzi momente, pierzi jocul,pierzi uși, și poți să te pierzi pe tine. Căci toată viața aceasta se rezumă la ferestre și uși.
