Poezie

Ce-ar fi dacă nici eu nu aș crede, Cum s-ar derula viața mea? Pentru a cui rugăciune aș merge Încet, tot urcând spre Golgota mea ? Sunt mulți cei ce nu vor să-mi lase Nici 

La mulți ani, copilărie! Pașii tot voioși să-ți fie, zâmbetul de soare plin, sufletul mereu senin. Hohotește-n câmp cu flori, prinde fluturi în ninsori, cântă, joacă-te, învață de la toate... Ține-n viață bucuria... Mulți ani 

Strunesc cuvintele - se-adună - roiesc gândiri într-un vârtej nebun și știu ca-n simpla ta îmbrățișare în care eu ades mă recompun e-o lume suficient de mare cât să cuprindă într-o clipă altoiul de simțiri 

Flori din timp am rupt, Și le-am strămutat în muguri... Când sub vraja nopții totul e corupt, Gândul regăsirii mi-a adus doar struguri. Azi, cand dorul stins ne înalță... într-un veșnic concert, Pe când mugurii 

Tu, boţ frumos cu aripi de păun, Te-am împletit din vise şi scântei, Să-ţi fie viaţa ca un ram de-alun, Cu frunze verzi, din ochii mei. Tu, suflet pur cu aripi de văzduh, Mi te-am 

Mă agăţi singuratic de o umbră în van, Mă agăţi câteodată de iluzia ta. Mă trezeşti amintindu-mi că mai trece un an Iar din mine doar eu mai sunt cel ce mă vrea. Răzbunat îmi 

Voi reveni, promit, să-ți cer iertare, Când primăvara dau cireșii-n floare, Să-mi păstrezi doar o ușă neînchisă Și poezia pentru tine scrisă. Nu suspina acum, la despărțire, Vor trece ani asemeni unor zile, Și ochi 

Te-aș asemui c-un trandafir, drag mi-ar fi. Și nu-i așa, ca fără ei, - toți spinii - nici flori n-ar fi la capătul subțire al tulpinii?

Din vremuri cuaternare, Plânge pământul în cascadă, Ducând spre lumi imaginare Eterna timpului balada. Un plâns de vise înecate Ce n-au mai ancorat la mal, Pierdute-n gânduri renegate, Făcute sul de-al vieții val. Cu ropot 

Azi ploua cu foc Tablou apocaliptic Te mișcă din loc Chinul onorific. Și-ncearcă să scape Dar însă-i de prisos Ploaia ne arde, Ne-ntoarce pe dos. Ne schimbă gândirea, Ființa ne-o schimbă Omului-i e frică De 

De mă iubeşte cineva să-mi lase semn în colţul ochiului de soare, pe adiere de vânt, pe parfum de tei. Tu, oricine eşti, de mă iubeşti lasă-mi un semn la fereastră într-o dimineaţă senină sau 

Privesc spre zări apuse De negura tristeții Și-alin dureri ascunse Ce murmură ușor prin roua dimineții. Mă mint cu mine însămi Implor din vis să scap Cerșesc lumină nopții și țes mătasea lunii, Cad freamăte 

Dintre toate femeile - sublima mea - numai pe tine te rog să nu mă lași să nu-mi mai fie dor – niciodată - Durerile-mi sunt line! Căci fără dor ce-aș fi? nebun aș fi 

Se cer în mine, ades, strigate Părerile de rău, Ca niște înroșite răni cicatrizate Ce zac uscate și pătate Deasupra sufletului meu. (Te întrebi și astăzi cine sunt?) Sunt vorba strecurată-n vânt, Ecoul prăfuitelor hrisoave 

La tine se stinge ultima lumină, În satul de mult adormit. Stai la masă, ziua așteptând să vină, Cu cărți înșirate, de cuvinte absorbit. Te-ntrebi cum pot să doarmă toți Când tu,atât de mult trudești