În alb și negru e zugrăvită decepția.
Cu sufletul făcut bucăți, pășesc spre un mâine care se tot depărtează.
Reziduuri din el se căznesc să iasă la suprafață.
Sunt numai răni. Șiroaie de sânge vânăt mi-e trupul.
Prin piele de întrevăd bucăți colțuroase ce străpung și ultima graniță spre lumină.
Nu mai simt. Nu mai am lacrimi.
Înaintez…
Duc cu mine amintirea ta ce-mi tot repetă:
– N-am vrut…N-am vrut…
Înaintez…
Bucățile tăioase înfășurate într-o peliculă de sânge cad în urma mea.
Îmi reproșezi agasant,
– N-ai suflet!
– Nu mai am. Am plătit cu el trădarea ta.
Înaintez cu plânsul tău înăbușit în gânduri.
– N-am vrut…
– Cu toții greșim. Important însă e ceea ce facem când conștientizăm că am greșit.
Înaintez…
Rănile s-au oprit din sângerat dar au rămas găuri prin care se vede golul în care cândva era un suflet…
