Mă-ntorc mereu la tine, ca ecoul
ce se izbește-n ziduri de aproape
când vechiul se îngână iar cu noul
unei speranțe că îl mai încape
veșmântul clipei pline de fervoare.
Mă-ntorc mereu la tine ca uimirea
pe chipul de copil când vede-o floare
atinsă de-altă floare cu privirea.
Mă-ntorc și îndrăznesc să cred, să sper
că îți e dor de partea mea de cer
‘n-orice secundă și că tare-ai vrea
să-aprinzi etern tu stelele pe ea…
