Mihaela G.

Noiembrie păgân și dur Ajuns-ai iute la hotare; Pe-o mătură de vrăjitoare Naști din albastru, griul sur. Te dai naiv, frumos și blând, Arunci cu raze la derută, Dar pregătit, după redută, Stai să ataci 

Mi-e toamnă azi... Numai puțin. Și îmi zâmbește roș-gălbui, Un vechi refren... nu-l mai retin. În vârf de deal, Gutui. Mi-e toamnă azi... Numai un strop. Un colț de cer mai azuriu Acoperit de-un nor 

Se poartă alb-negru pe ceruri și-n gand și-n zorii de zi și-n primul cuvant, cerneala aleargă, pigment nu-și găsește, iar pana (tot albă) cuvântul greșește speriată de ploaie-n sincopa-i vioaie; sub norul integru se poartă 

Prea repede plecat-ai iar, iubito! Luat-ai și din mine jumătate Și părăsit-ai lumea ce-ai croit-o Acum trei luni, din presărate șoapte. Luat-ai verdele aprins din ramuri Lăsându-mi doar o palidă crenguță... Nu știu descoperi a 

Mi-e dor de cerul meu albastru Când norii nu știau să plângă, Mi-e dor să-mi spună-al nopții astru Că și la mine-o să ajungă. Mi-e dor să văd în orice floare Un zâmbet dintr-un timp 

De ce prea mult am vrut să pleci? -copil fiind, cu inocență, Gândeam c-atunci când o să treci, voi fi adult cu experiență, Că voi ști face lucruri mari, să merg ca mama la serviciu, 

Au expirat cuvintele-mi nescrise, metaforele-au devenit tăceri, Iar versurile toate fost-au zise și-i sacrilegiu să îl iau pe Ieri, Să-l tot îmbrac în haine demodate, să-l înnoiesc, dar cu același stil, Să-l primenesc, dar doar 

Se-aprinde noaptea-n depărtare peste orașul obosit, Luminile iscate-n zare ard orizontul infinit Lăsând in urmă curcubee fără de forma si culoare, Un blând parfum de azalee pătrunde negrele hotare... Prin fumul dens de la țigară 

Printre cuvinte ne-nțelese șoptite vag de-un fir de vânt, Printre suspinele prea dese, adânc ascunse în pământ, Printre tăcerile supreme ce urlă-n noapte fără rost, Doar amintirea lasă semne pe trupul timpului ce-a fost. Se-ascunde 

Dă-mi liniștea eternă tu, Dimineață blândă, Trezește-mă din nou stropindu-mă cu rouă, Ascunde-mă sub soare, de norii ce-s la pândă, Ridică-mă din lumea în care tot mai plouă... Adună-mă cuminte, bucată cu bucată, Mă strânge-ntr-un 

Si plouă iar și picură mărunt Și norii-s grei și totu-i nemișcare, E-ntunecat și timpul e cărunt Tot așteptând în loc, un strop de soare. Printr-o perdea de ceață copacii par fantome Îmbrățișați de iele 

Din șoaptele prea mute, rămase nerostite De buzele prea arse de lacrimă și dor, Se scriu mereu balade în sânge plămădite Strigând după iubire în gândul călător. Se-aștern cuvinte vechi, cu lacrimi împletite, Se nasc