Din șoaptele prea mute, rămase nerostite
De buzele prea arse de lacrimă și dor,
Se scriu mereu balade în sânge plămădite
Strigând după iubire în gândul călător.
Se-aștern cuvinte vechi, cu lacrimi împletite,
Se nasc povești cântate pe-o coardă de chitară,
Se-arunca în eter cu versuri scrijelite
Pe colțul unui nor, cu-o inimă amară…
Se vrea a pune lacăt la pleoape obosite,
Se-ascunde dorul greu sub măști de nepăsare,
Se sfarmă-n bucățele poveștile trăite
Și totu’-i inutil, căci dragostea nu moare…
Zadarnic căutăm continuu surogate
Degeaba ardem iară cutia cu-amintiri,
Căci în iubirea pură, nu cui pe cui se scoate
Ci numai scânteierea aceleiași priviri.
Rămânem cu speranța ca generosul timp
Și ochii nevăzuți s-aduca alinare,
Cu ploi să spele tainic dorința-n anotimp,
S-alunge ferm iubirea si dorul în uitare…
