mă așteptai… priveai cum plouă
cu degetul tău scriai o poezie pe geamul acoperit de lacrimile ploii
apoi, ploaia a stat
s-a așternut ceața peste oraș. ar fi trebuit să fie iarnă…
îmi urmăreai pașii. știai că vin. mă simțeai prin ploaie, prin ceață, prin zorii aceia încă nelimpeziți de negura nopții și zâmbeai…
zâmbetul tău era ca un licăr de lumină tăinuit într-un colț al gurii tale…
dar eu venisem. te priveam. îți vedeam chipul aproape lipit de fereastră, îți simțeam gândurile călătoare printre nori albi, pufoși…
eram în spatele tău, iar respirația ta se împletea cu respirația mea; inspirația ta se contopea cu inspirația mea…
ceva din tine știa că eu sunt aici. cu tine. sosisem cu prima adiere de vânt și cu primii stropi de ploaie care-ți sărutaseră obrajii când, pentru o clipă , ai deschis fereastra…
ai zâmbit …
și totuși, mă așteptai… doreai să-mi zărești silueta crescând din zorii dimineții ca un poem , ca o mulțumire, ca un zbor… ca o rugă prin care îți întinzi mâinile și-ți înalți aripile spre cer…
(foto: Achmad Kurniawan)
