Priveste-ma in ochi si spune-mi ca ma iubesti… spune-mi ca ma iubesti mai presus de propria-ti persoana. Poti sa faci asta? Priveste-ma in ochi si spune-mi ca placerea mea, primeaza! Esti in stare sa si crezi ceea ce spui?
Priveste-ma in ochi si spune-mi ca nu stii sa iubesti sincer, complet… recunoaste ca faptul de a iubi nu este la indemana oricui… gandeste-te! Ce inseamna sa iubesti? Inseamna pentru fiecare persoana altceva, insa eu vorbesc de acea dragoste completa pe care toti o descriu in acelasi mod. Acea dragoste cand simti cu toata fiinta ca acela de langa tine e TOT… fantezie, implinire, dorinta, amant, prieten, sot. Vorbesc despre acel sentiment inaltator care nu-ti permite sa concepi altceva decat sa fii fericit cu minunea intamplata si sa oferi fericire.
Stiu! Uneori sunt absurda, idealizez, visez la tot ce e mai pur in lume, asta pentru ca ofer in egala masura puritate in simtiri.
Vreau TOT sau nimic! Iti vreau corpul, gandurile, viata… ofer la schimb corpul, gandurile, viata… cat de greu poate fi? Mai ales ca-mi spui ca ma iubesti mai mult decat pe tine! Esti in stare sa facem acest schimb? Esti constient de ceea ce inseamna si presupune sa iubesti?
Priveste-ma in ochi si spune-mi ca iubirea noastra e unica… priveste-ma in ochi si spune-mi ca dragostea noastra a fost unica… priveste-ma in ochi si vezi absolutul, priveste-ma, gandeste-te si apoi uita! Uita ca m-ai “iubit” sa-ti poti cauta placeri de-o clipa si din clipele astea sa aduni o vesnicie… ce zici?
Da, asa zic si eu numai ca e cam tarziu… mai bine uita! Uita ca ai fost iubit ca un zeu!
Singurul lucru pe care o sa-l poate face e sa uite…:)
. ..sau sa rezoneze…sa (se) transforme… Frumoase ganduri…de sezon ! 🙂
Un gînd rapid despre iubire – Andrei Plesu
Îndrăgostiţii, îndrăgostiţii dintotdeauna şi de pretutindeni, nu pot evita să-şi sistematizeze euforia – mai ales la începutul relaţiei lor – prin trei propoziţii de o miraculoasă, sublimă, unanimă banalitate: 1) Ne vom iubi veşnic (cu variante: „Nu ne vom mai despărţi niciodată“, „Nu-mi mai pot imagina viaţa de-aici înainte fără tine“ etc.) 2) Parcă ne-am cunoaşte dintotdeauna (cu variante: „Sîntem făcuţi unul pentru altul“, „Am fost programaţi de la începutul lumii să ne întîlnim“, „Eşti dintotdeauna perechea mea, jumătatea mea“) şi 3) Iubirea noastră e unică („Trăim ceva rarisim, fără precedent, fără comună măsură cu iubirile altor cupluri“). Dacă nu te-ai auzit niciodată proferînd măcar unul din aceste trei „absoluturi“, n-ai fost niciodată cu adevărat îndrăgostit. Faptul că i-ai auzit şi pe alţii vorbind la fel nu te demobilizează. Cu tine şi cu amorul tău e altceva. Ceva profund, neconvenţional, ireductibil.
Într-o a doua instanţă, urmează des-vrăjirea, momentul lucidităţii, masivitatea cinică a bunului-simţ. Vertiginosul afect originar se adumbreşte, „se aşază“, îşi pierde palpitul. „Veşnicia“ devine negociabilă. Pur şi simplu nu se confirmă. Ajuns în papuci, domesticit prin rutină, erosul cunoaşte calmul amărui al relativităţii. Ideea unei întîlniri „destinale“, pregătită laborios in divinis, încă de la facerea lumii, se transformă într-o metaforă adolescentină, de un romantism duios. „Aşa ne-a fost dat!“ e înlocuit prin „Asta-i situaţia!“. Cît despre „unicatul“ experienţei, hai să fim serioşi! Fiecare om, fiecare generaţie trec, inevitabil, prin inflamaţii asemănătoare. „Unicatul“ e ecumenic, global, „general-uman“. Pe scurt, după momentul, mai mult sau mai puţin fulgurant, al „aprinderii“ iniţiale, urmează, mai devreme sau mai tîrziu, „rezonabilitatea“, sedentarizarea, decongestia.
Într-o a treia instanţă însă, lucrurile îşi recuperează misterul şi legitimitatea. Misterul rezultă din tocmai faptul că universalitatea raportării la absolut prin care debutează orice entuziasm amoros nu se sleieşte prin reiterare, nu-şi pierde frăgezimea, patosul, nimbul extatic. Repetabilitatea „tradiţională“ a experienţei nu reuşeşte să-i atenueze nici intensitatea, nici autenticitatea. Toţi traversează acelaşi scenariu, dar toţi îl trăiesc ca pe o noutate totală, ca pe o surpriză, ca pe un şoc. Cu alte cuvinte, credinţa în eternitatea, predeterminarea şi unicatul întîlnirii, deşi contrazisă sistematic de realitatea imanentă, se dovedeşte ea însăşi eternă, predeterminată, unică. Ceea ce înseamnă că evenimentul iubirii se situează în alt plan decît acela al imanenţei. El presimte un alt nivel al realului, unul în care eternitatea, destinul şi unicitatea există: există substanţial, deplin, aşa cum există lumile cu mai multe dimensiuni, aşa cum există non-spaţialitatea şi non-temporalitatea. Îndrăgostitul percepe, pentru o clipă, clipa îndrăgostirii lui, cerul stelelor fixe, orizontul ascuns îndeobşte al celor netrecătoare. În limitele acestui orizont, trăirea lui este veşnică, pre-programată şi irepetabilă. Iubirea revelează aşadar, cu energia unei imprevizibile iluminări, zenitul trans-mundan al cotidianului. Cînd iubirea încetează, „ruptura de nivel“ pe care o cauzase se cicatrizează, se închide. Cerul devine tavan. Ceea ce nu înseamnă că, dincolo de tavanul curent, cerul încetează să mai existe. Spectaculoasă rămîne împrejurarea că prin experienţa unanimă, inconturnabilă, a iubirii, ultimul dintre oameni străvede, fulgerător, dansul ielelor. Îndrăgostit, Mitică trăieşte, între două halbe, episodul platonician al vieţii sale şi se înalţă, astfel, la metafizică.
Da!Reala descrierea la inceputul unei iubiri…diferenta, unicitatea, consta in dorinta inconstienta de trai acelasi scenariu fara plictiseala,tentatii…in iubire nu poate fi vorba de “a inceta” caci aceea se numeste altcumva.Nu poate fi vorba de trait “intre doua halbe”…iubesti pentru ca iubesti,traiesti iubirea pentru ca nu vrei sa existi altfel.Poate fi vorba de intesitati diferite in dragoste pe parcursul unei relatii dar niciodata nu poate fi vorba de limita…iubirea e o editie speciala si nelimitata de simtiri mai complexe decat pot exprima cuvintele 🙂