Toamna de azi mi-a pictat pe suflet o hartă colorată din care nu înțeleg mare lucru. E plină cu semnul întrebării, semnul exclamării și multe, prea multe puncte de suspensie… Parcă privesc o lucrare scrisă la chimie. Așa se numeau pe “vremea mea”, lucrări scrise. Testările erau foarte importante și ne erau date o dată pe trimestru. Semnele de întrebare sunt de la cerințele exercițiilor. Cele de exclamare sunt ale mele. “Așa ceva!!!” Iar punctele de suspensie… ei bine, ele sunt ale profesorului care a obosit să corecteze haosul.
Toamna de azi mi-a pictat pe suflet timpul. Pe cel pierdut, pe care l-am declarat nul cu ani în urmă. Timp pierdut în lumea asta mare; atât de mare! Ce știu eu despre lume? Cu fiecare zi ce se naște la răsărit și moare la apus doar pentru a renaște, aflu că nu știu nimic, de fapt.
Știu că-mi place la nebunie să mă scurg printre firele de iarbă înverzindu-mă proaspăt. Știu că-mi place să înot printre nori căutând obsesiv albastrul pur care dă sens dorurilor nespuse, îngropate adânc în colțul unei inimi golite de prea plinul altor emoții.
Știu că-mi place să urmăresc cum vântul șoptește printre frunze tomnatice versuri neînțelese și acorduri franjurate de stopi senini de ploaie acută și rece.
Dar nu știu DE CE?
De ce tristețea e laitmotivul zilelor noastre, a scriiturilor, a conversațiilor? Până și în strălucirea soarelui găsim motiv de tristețe, de parcă razele ar fi compuse din gaz lacrimogen.
De ce, noi umanii, nu înțelegem că trebuie să avem așteptări doar de la noi înșine, niciodată de la ceilalți. Dintr-un egoism intrinsec omului încercăm a schimba în ceilalți ceea ce am vrea schimbat în noi înșine și nu suntem în stare. Creăm astfel mediul propice instalării unei tristeți cronice, derivată din așteptările nefondate pe care le avem atunci când punem pe ceilalți presiunea de a deveni ceea ce vrem noi să fie, ceea ce-am vrea noi să fim…
Toamna de azi mi-a pictat pe suflet rugăminți către zeul sinelui. Rugăminți de toleranță, generozitate și înțelepciune. Rugăminți de acceptare a trecerii timpului, a schimbului de anotimp și a păstrării echilibrului cu lumea în care nu știu, încă, de ce mă aflu.
Și mi-a mai pictat o mică floare albastră de nu-mă-uita…
