Cele mai pătimașe iubiri sunt acelea veșnice

Ne plimbam buimaci pe străzi când am dat peste un bătrân care ținea un mănunchi de flori de toate culorile în mână – erau trandafiri, crini, până și crizanteme, pe care obișnuiam să le văd și să le culeg, să le miros doar toamna. Văzându-l, ne-am apropiat și l-am întrebat dacă florile sunt de vânzare, iar el a început să ne vorbească cu un soi de cuvinte care parcă ieșeau dinăuntrul lui, dintr-o poveste îndepărtată, unde doar binele supraviețuia și iubirile cele mai mari erau cele în care toți trăiau fericiți până lă adânci bătrâneți.

– Umblu uneori fără noimă prin orașul ăsta, prin parcuri, prin fața cafenelelor, sperând să găsesc oameni care mai știu încă să dăruiască flori. Uneori ajung acasă cu buzunarele goale, dar mai mult decât atât, cu sufletul pângărit de o lipsă de umanitate care din păcate e tot mai deasă printre noi, și în cazuri fericite, ca astăzi, cu inima plină de iubirea ce vi se citește vouă pe chipuri, cu seninătatea și tinerețea voastră care mocnește în voi.

Am iubit și eu cândva ca voi, și încă iubesc… de 60 de ani prețuiesc aceeași femeie. Acum 60 de ani am început să iubesc pentru întâia oară. Aveam 18 ani și nu prea știam multe despre viață, despre femei, despre tot ce se află printre și între noi. Eram tânăr și aveam atâtea vise, uneori prea multe, că n-am reușit să mi le îndeplinesc pe toate.
N-am iubit-o de când am văzut-o, n-a fost dragoste la prima vedere. A fost o dragoste care a crescut în timp, și-am știut să ne iubim și-n timpuri de război, și-n cele de armistițiu, și ne-am trăit fericirile și dragostea și în vremuri pașnice. Am făcut copii, vreo 4 la număr, care acum sunt fericiți la casele lor și-și iubesc copiii și soții, respectiv soțiile, așa cum i-am învățat noi că se iubește.
În casa noastra asta s-a învățat întâi: cum să iubești, cum să fii om, cum să fii bun indiferent de ce se întâmplă în jurul tău. De fapt, asta cred că am aflat și eu de la soția mea. Căci înainte de ea n-aveam habar de iubiri, de bucuria infinită pe care ți-o oferă aceasta, de dăruire. Și m-a iubit atât de mult încât mi-a iertat fiecare vorbă spusă la întâmplare și fiecare supărare ce i-am pricinuit-o.
Iar acum îi arăt și eu cât de mult o iubesc, căci timpul și bătrânețea sunt necruțătoare cu ea și-au paralizat-o. Își petrece zilele într-un pat cald, care miroase a ea – întotdeauna i-am divinizat mirosul, a vanilie și-a praf de copt, a trandafiri proaspăt ieșiti de sub pământul reavăn.
I-au plăcut florile atât de mult încât zi și noapte le îngrijea, și-aveam o grădina atât de mare că toți trecătorii se opinteau și ne priveau lucrarea. Și ca să-i încununez munca, să-i arăt cât o prețuiesc și cât de recunoscător sunt că înainte de toate m-a învățat s-o iubesc și să iubesc lumea ce-am văzut-o altfel prin ochii săi, am eu grijă acum de grădină și-i vând florile, iar pe altele i le pun în vaze lângă pat, ca să le miroase, să le simtă aroma și să fie printre ele.

Copiii mei, dragii mei, sunteți tineri, frumoși, veseli – aveți în voi bucurii de care n-aveți habar și momente minunate vă așteaptă. Sunteți unici și citesc înăuntrul vostru asta. Acum trebuie să învățați să vă întindeți ramurile sus, spre soare, ca niște copaci care știu deopotrivă să se mire de raze și de ploaie.
Bucurați-vă de iubire, de tinerețea voastră, nu vă temeți să încercați, să riscați, să pierdeți. Și să nu uitați niciodată că totul e mai ușor în doi, că bucuriile, fricile, tristețile se simt altfel când ai pe cineva lângă tine căruia să-i arăți rana care te doare, care te ustură, și el să te panseze, să-ți sufle peste durere și să încerce să ți-o înlăture, ori să-i strigi fericirea care te încearcă și care-ți umple sufletul și parcă-parcă dă să iasă pe dinafară, să-ți spargă pieptul, să-ți creeze aripi și să te învețe să zbori.
Poate că-s doar vorbe acum pentru voi, dar să știți că-s spuse din adâncul sufletului. Soția mea mi-a arătat cum poți să ții în brațe o persoană, s-o mângâi, să-i cuprinzi mânile de parcă niciodată n-ai să mai poți face asta, ca și cum momentul ăla, în care eram doar noi doi și iubirea noastră, îmbrățișându-ne, era singular, că era unica șansă să o țin în brațe și că mâine putea să nu mai existe.

Se uita în ochii mei și mă privea ca și cum nu i-ar mai vedea niciodată și atunci era unicul moment s-o facă, să-mi cunoască privirea, să-mi pătrundă în pupile și să n-o uit vreodată. Dar eu am știut mereu că am s-o iubesc toață viața, căci doar ea mă învațase despre dragoste și tot ea mi-a arătat cum se simte. Eram sigur că n-am s-o părăsesc vreodată, că e prima și ultima, că o să murim unul în brațele celuilalt – și încă cred asta.
Totuși, ea știa ceva în plus. Simțea că într-un timp anume, când părul îi va fi cărunt și în ea vor trăi amintiri și povești pentru generații întregi, nu o să mă mai poată atinge, să mă mângăie, să-mi cuprindă palmele între ale sale, să mi le așeze pe inima ei, să-mi încălzească degetele înghețate de geruri. Și de aceea a ales ca în tinerețe să mă facă să simt de parcă m-ar mângâia și îmbrățișa deopotrivă pentru prima și ultima oară. Pentru că ea știa că o să vina vremea asta, când îmi va fi dor de atingerea ei și când o s-o simtă doar ea pe-a mea. Și de aceea m-a copleșit atunci și m-a făcut să iubesc cu toată firea și cu toată viața din mine.

Am plecat amândoi stingheri din fața acelui bătrân. Eram fericită purtând în brațele mele mănunchiul acela mare de flori care pe lângă că mirosea a prospețime, a frumusețe, a culoare, avea în el peliculele unei iubiri care s-a întârit și-a crescut în timp, și care nu s-a stins la primele furtuni și bătăi mai puternice ale vântului.

Ne bucurăm pentru că ne citești. Webcultura există cu ajutorul donațiilor cititorilor săi.
Ne poți susține prin intermediul unui abonament lunar

sau prin intermediul unei donații.

Mulțumim.

Magda Oprișanu

Magda Oprișanu Blog | Facebook | De același autor

Uneori cred că am înăuntrul meu un păianjen care îmi țese nevrotic destinul, că sute de pânze îmi leagă trăirile și le țin captive acolo, ca o pradă a timpului, a existenței mele lipsite deseori de rațiuni, căci simțirile zboară mereu în fața logicii, ca într-un maraton iluzoriu.

Recomandări

Adaugă comentariu