“Nu ne mai mulțumește România eternă; vrem o Românie actuală.”
“Noi știm ca suntem ceea ce se numește “o cultură minoră”. Mai știm că aceasta nu înseamnă cu necesitate inferioritate calitativă. Cultura noastră populară, deși minoră, are realizări în felul lor comparabile cu cele ale culturilor mari. Și știm că avem în această cultură populară o continuitate pe care nu o au cele mari. (…)Dar tocmai aceasta ne nemulțumește azi: că am fost și suntem, prin ce avem mai bun în noi, săteni. Noi nu mai vrem sa fim eternii săteni ai istoriei.
Economicește și politicește, culturalicește ori spiritualicește, simțim că de mult nu mai putem trăi într-o Românie patriarhală, săteasca, anistorica. Nu ne mai mulțumește România eternă; vrem o Românie actuală.”
“Vremea stă, vremuiește”
“Orice cultură majora este personală, este o formă de individualizare, în timp ce creația populară e anonimă. De altfel aceasta nici nu poate deveni o cultură deliberată, voită, ci ține de o anumită spontaneitate creatoare, care o apropie mai mult de natură decât de cultură. Deci spiritualitatea populară trebuie depășită spre creația personală. Dar cum pot apărea personalități de format mare într-o lume unde anonimatul e regula? Cum poate apărea “persoana” acolo unde – spre a vorbi kantian sau neokantian – lipsește categoria personalității?
Românul are un proverb, revelator în ce privește noțiunea de vreme: “Ceasul umblă, lovește și vremea stă, vremuiește”. Vremea nu-i pare curgere, ci stare pe loc, fixitate, permanență. Vremea stă, vremuiește. (…)Alături de “vreme” ca expresie a eternității, tot ce se întâmplă apare, în fond, românului, drept zădărnicie.”
“Trece și asta”
“Eternitatea românească despre care vă vorbesc este de acest tip. Nu o plenitudine-istorică, nu realizările monumentale – pe care neamul nostru nici n-ar fi avut când sa le înfăptuiască – dau garanția duratei; ci sentimentul că, în fond, există un plan față de care toată frământarea istorică este irosire și pierdere. Dar – și aici e aspectul nou față de tânguirea biblică – neamul românesc e și el într-un fel solidar cu acel plan neschimbător. I se întâmplă și lui multe, se frământă ceva în marginea lui, în câmpul lui, peste trupul lui chiar – dar el rămâne neschimbat. “Trece și asta” e una din cele mai curente vorbe românești. Neamul nostru rămâne, pentru că și el participă, în felul lui, la eternitatea ființei. Din aceasta eternitate ne străduim să ieșim, deci.”
“Pentru ca atunci să ne meritam istoria”…
“După 1848 am intrat în aventura politică. Ceva mai târziu, problemele sociale au venit să schimbe și ele rânduielile românești, impunând mai multe expropieri ale bunurilor agrare, în favoarea țărănimii. În sfârșit acum, pe plan militar, istoric ne trimite spre o nouă formă de luptă, spre un război pe care nu-l mai purtăm în granițele noastre ca până acum, ci undeva pe Doneț sau în Caucaz. Totul deci, în economie, în viața politică, pe plan social sau pe plan militar, arată că România trebuie și vrea să-și riște istoria. Totul a venit să ne scoată din eternitate. Mai puteam rămâne așa pe plan de cultură? Mai puteam îndrăgi numai ceea ce suntem de totdeauna?
Simțim bine că, dacă ne deschidem azi către istorie, e mai ales pentru că biologic și spiritual se întâmplă cu neamul nostru un proces de creație dinăuntru în afară, de la ființă către forma istorica. Noi știm că la sfârșitul veacului acestuia poporul românesc va număra 50 sau 60 de milioane de locuitori.
Dacă ne frământăm astăzi, pe un plan ori altul, e pentru ca atunci să ne meritam istoria.”
Constantin Noica,
fragmente din “Pagini despre sufletul românesc” (1944)