Printre cuvinte ne-nțelese șoptite vag de-un fir de vânt,
Printre suspinele prea dese, adânc ascunse în pământ,
Printre tăcerile supreme ce urlă-n noapte fără rost,
Doar amintirea lasă semne pe trupul timpului ce-a fost.
Se-ascunde soarele în mare lăsând însângeratul cer
Să calce luna în picioare, nedeslușind acel mister
Ce dăinuie nemuritor în sufletul încă pătat
De lacrimile unui dor ce trebuia demult uitat…
Nisipul crud, încă fierbinte, cu trudă șlefuiește gânduri,
Dezgroapă fine oseminte și le așază printre rânduri
În cartea morților ce-s vii, prin patimi mari si vicioase,
Vrând să alunge vechi stihii și temătoarele angoase.
Cu zgomot, stelele în valuri se-arunca-n ritm aleatoriu
Pictând scântei, pe chipul marii, ce cresc al soarelui orgoliu;
Curtând poeme preferate cu noi metafore sublime
Desface gânduri înnodate de amintirile străine.
E liniștea prea zgomotoasă și noaptea-ntunecată-i tare,
E frig și umbra fioroasă se pierde-ncet în depărtare…
E doar trecut; prezentu-i mâine și-i așteptat plin de nevoi,
Dar e păzit cu strășnicie de vechiul scris pe negre foi…
