Îngheţu-mi mușcă din oase, iar pielea mi-e tot mai străină. M-am smuls din fericire şi-am creat fantome-n nimicnicie, am dansat in ploaie desculţă, iar acum, cu haine murdare si plânsă, respir o toamnă de-agonie și-aștept
Mi-ai spus să nu mă mai hrănesc cu ţigări şi m-am înfometat. Mi-ai spus să nu mă mai alimentez cu ceai şi am rămas fără combustibil. Mi-ai spus să nu mai vorbesc cu stelele şi
Tu, fată frumoasă cu suflet de pelin, ai ars sufletul în mine, şi mi-ai pustiit munţii de mioare. Mi-ai încarunţit pădurile. Iar luna, ai facut-o să urle, ca inaintea ei lupul să pară un mieluşel.
Multe necazuri adunat-a Tăria vremurilor sure Și plânge fără de oprire jelind prin anticele turle, Îneacă frunze-nsângerate de biciul vântului tubat, Cântă prohodul unui soare ce s-a lăsat a fi uitat... E sfâșiată pe-ndelete cu
Adesea cam uit ce simplu-i misterul: de pe pamant cel mai frumos de privit este cerul.
Culori, culori... Ce culoare au anotimpurile? Ştim bine! Iarna e albă când este ninsă, Dar e galbenă când ne este cald În casa închisă. Primăvara vrea să devină verde, Verde ne-nceput, Pentru o viaţă în
Ai, să știi, nevoie uneori de o fărâmă de suflet! De ce? Ei bine, ar fi arhisuficient să-ți dezmeticești puțin mintea de fiece gând nelalocul lui. Și-acum, de unde să știi tu care-i locul fiecărui
Eu te pândesc de-acolo din vise destrămate în pânza de păianjen am stele încurcate dar prăfuite clipe atârnă-n țesătura din care țipă rana și-mi sângerează gura pe clopotul vestirii stau la odihnă îngeri ce iscodesc
Dă-mi un context de viață, un context de moarte, iar apoi dă-mi visele-napoi. Lasă-mi sufletul liber, iubirea să-nghețe, iar luminile să bată-nspre noi. Dă-mi o raza de speranță, o adiere de vânt, și-un sărut de
cum îți așterne cețuri la picioare acest noiembrie stingher și trist și-și picură melancolia gravă pe un pian îndrăgostit de liszt duminica-și mai caută cuvinte să te înduplece să mai rămâi se rup din mine
Și orice creangă goală ce-a rămas, Când frunzele-au căzut pe jos, uscate, Pe crâncena secundă cât un ceas, A plâns amarnic, de singurătate. La fel și omul singur pe pământ E-un plânset jalnic, fără mărginire,
Suflete cu dor de ducă, Nu-mi lasă viața să curgă, Când la deal, când mai la vale, Ca un om ce n-are stare. Suflete ce porti lumină, Ia-mi tristeţea, mi-o alină, Las-o într-un câmp cu
protestez împotriva absenţelor! împotriva genunchilor de ceară ce ne cresc zilnic în timp ce ne prelingem alene, parşivi unii printre ceilalţi, amestecaţi, primitivi, măcinaţi uscat la moara gândurilor despre roza trecută a muririi şi-a vânturilor
Azi, iată, ne-au călcat pe suflete barbar Cu grei și noroioși bocanci de turnători, Nu ne-au lăsat uitați în zarcă iar, Dar ne-au chemat ca să murim de mii de ori… Și ne-am luat pe
Cea mai frumoasă dintre toate este copilăria! zice adolescentul. El, se mai trezeşte încă printre jucării, Şi mai visează la zmeii hazlii. Cea mai frumoasă dintre toate este adolescenţa! zice tânărul. El este încă nostalgic,
