Ai, să știi, nevoie uneori de o fărâmă de suflet! De ce? Ei bine, ar fi arhisuficient să-ți dezmeticești puțin mintea de fiece gând nelalocul lui.
Și-acum, de unde să știi tu care-i locul fiecărui gând, în mintea ta? Știi ce? N-or să-ncapă nicicând toate-n minte. Or să tot mai strige după câțiva metri de suflet. Și-o să le-auzi tu strigătele oare? Imposibil! Asta dacă nu cumva te afli și tu în ascunzișul longeviv al celor care-și procură temeinic provizii pentru suflet. Atunci, da, nu numai că vei auzi strigătele, dar vei și căpăta tot ce ai nevoie pentru a le opri.
Dar vor înceta ele, chiar și-așa? Nici vorbă! Gândurile minții vor curge-alene-n suflet și se vor întoarce de unde au plecat la nesfârșit. Ritualic, se vor pierde-n drumul lor și-ți vor clătina ființa, ca și cum te-ar face vinovat de traseul lor antagonic.
Și-ai vrea poate să te simți în pace! E anevoioasă calea, e anevoioasă pacea. Dar când îi ești aproape, ea-ți scoate la iveală tot dinamismul pe care-l ținea sub manta-i. Și-abia atunci îi dai de lucru sufletului. Căci el e reperul, el e pasul prim, dar și ultim al apogeului pe care-l tot aștepți. Sufletul trebuie s-aleagă pacea, răzvrătirea, momentul prielnic celor două, îmbinarea lor armonioasă, conturul lor împrietenit de curând cu idealismul ce-ți umblă-n minte.
Și cum oare să-i faci plinul sufletului? Să-mi fi răspuns deja? Să fi dobândit eu plinătatea după care însetez? Sper să nu! Căci tot ritualic mi-aș dori să-ncununez și echilibrul. Asta dacă el există…
