Îmi ard mâinile pe frunzele aproape topite de atâta ploaie. În drumul său către castelul viselor, soarele privește înapoi prin crăpătura unui nor prea sleit de putere ca să opună rezistență. Împinge cu putere ultimele raze ce i-au rămas, răsfirându-le jucăuș printre stropii mărunți şi deşi, colorându-i în ciuda norilor grei şi cenuşii.
Ploaie cu soare! Vreo nuntă în infern? Închid ochii și inspir adânc de două ori. Las picurii reci să-mi mângâie fața şi să-mi limpezească ochii. Aştept curcubeul.
Mirosul crud şi umed se împrăștie în tot corpul şi mă simt ca într-o grădină botanică. Sau ca şi cum m-aş fi trezit într-o veșnică dimineață, când roua îmbrățișează verdele şi rămâne acolo, lipită de el într-o simbioză perfectă.
Stropii continuă să-mi biciuiască pielea cu tandrețe. Nu-s deranjanți. Sunt mărunți şi colorați şi țopăie ca pentru un masaj facial perfect. Strâng din ochi, ridic palmele şi inspir din nou. Aştept curcubeul. Parcă îl văd cum se naște deodată, întreg, dintr-un colț în celălalt al orizontului, din ce in ce mai vizibil, mai strălucitor…
Zâmbesc gândindu-mă la frumusețea în care mi se vor scălda ochii. Şi mintea. Şi sufletul. Dar pleoapele se întunecă şi căldura firavelor raze nu le mai ating – semn că soarele îsi continuă drumul. Deschid ochii şi tot ce regăsesc e același gri pe cer şi aceiaşi stropi incolori de ploaie tomnatică. De parcă toată opera lui Bacovia a decis să se întrupeze în Maiul ăsta .
Curcubeul nu s-a născut. Prin urmare, ploaia va continua să-mi bântuie primăvara nevrând să cadă la pace. Mă duc să-l aştept şi mâine…
