Aura Popa

Vânam răsăritul... Din arcul privirii săgeţi somnoroase tot timpul zburau. Presam flori de rouă-n albumu-amintirii când paşi de speranţă mai des se scriau pe drumul spre mare... Cu vechi alteraţii vibram pe coline de zbucium 

Chiar ai trezit fără să ştii în mine cu-n zâmbet hergheliile de gând ce rătăcesc şi-acum prin zări străine, cu vântu-n coame, viu şi galopând în căutarea unei albe file pe care să-şi aştearnă-nspre apus 

Nu mai ştiu ce îţi sunt însă ştiu ce îmi eşti şi de-aceea prin gânduri mă pierd căutând ne-ncetat acel pod spre poveşti şi visând chipul drag să-l dezmierd. Nu mai ştiu ce îţi sunt 

Lasă fapta să vorbească despre cât îți iubești țara, despre cum vrei să-și trăiască vara, iarna,primăvara și-orice anotimp ce-i trece pragul casei primitoare... Nu doar în urări te-ntrece, zbate-te să-i fie soare, zbate-te să-i fie 

din nou să-mi tulburi apele oglinzii cu o pietricică de gând înfăşurată „într-o dragoste mare” am scris de-a-ndoaselea primele cuvinte din şir am amestecat stări pe-un şevalet de grabă dar n-am reuşit altceva decât să 

Duc iar pe umeri stele fără vlagă păşind pe nori de zâmbet resemnat. Numai tăcerea mi-a rămas întreagă. Un singur gest păduri a retezat, a adus ploi şi vânt de-amărăciune, a ascuţit tăişuri de cuvânt 

Se poartă iar privirea languroasă, zâmbetul larg, perfect şi trupul fin, tocul înalt şi rochia vaporoasă, conturul gândurilor cu puţin sclipici sau fard, povestea mai subţire în partea unde râd numai vâltori, licori ameţitoare în 

Spune-mi că mă iubeşti şi că îţi pasă dacă pe nori sau printre rugi păşesc, dacă mi-e haina zilei călduroasă sau peticită… Fă-mă să zâmbesc, să nu-mi mai tremur frunzele de teamă în lăstărişul dintre 

Mă rog ades să nu-mi mai fie dor de chipul verii tale auriu, să-mi urc Golgota ploii mai uşor, pas de poem grăbit să nu-ţi mai fiu sub cerul unui cântec hăituit de păsări ce-şi 

Iar ploaia mă-ntreabă de tine, iar nu ştiu să-i spun unde eşti... De-o vreme, pe drumuri străine cu paşi de furtuni rătăceşti. Îmi ţii dimineaţa aprinsă c-un zâmbet, cândva auriu dar noaptea sunt tot mai 

E înc-o toamnă gata de plecare Stoluri gălăgioase trec spre sud ducând pe aripi umbre de schimbare prin ceţuri albe. Parcă te aud venind pe ţărmul dinspre rătăcire cu paşi mărunţi, trudiţi şi apăsaţi. Scutur 

Ne ştim? Daaaa, parcă ne-am mai întâlnit privirile prin iarba necosită a unui vis plăpând şi hămesit de dragoste... Ţi-am fost şi-atunci ispită și m-aşteptam ca-n gânduri să-mi mângâi obrazul fin, ca pârgul de caisă. 

nu ajung până la raftul de sus al dulapului cu zâne albastre urc pe scăunelul închipuirii ori de câte ori vreau scot din jobenul secundei porumbei peltici de cuvânt şi te fac să zâmbeşti sunt 

Nu te mai văd nici în oglinzi de ploaie, nici în ferestre albe de poem, nici în a verii, de granat văpaie dar pot să-ţi simt tristeţea şi mă tem că-ţi porţi pe umeri mările-amorţite 

să vorbim din nou mai întâi în şoaptă pe sub masa tăcerii rotundă şi goală apoi să ne scuturăm verbele de colbul neîncrederii ca să dezlipim umbrele autocolante ai aceloraşi zori să profităm din plin