Poezie

Ce bine că noaptea îmi cântă poeme Când gândul se-ncurcă în nori de dileme Ce bine că versul mereu îmi răspunde Când tu ești departe, doar tu știi pe unde... Ce bine, ce bine, că 

Din fericire, lacrimile-ţi sunt mai lungi decât părul, Iar floarea de tei galbenă căzută pe drumul mov Ce se lipise de tălpile pantofilor tăi E mai galbenă decât lămâiul plantat, Căci în grădina fiecărui tei 

La știri au anunțat iar ploi Sub dealul gândurilor noastre, Stropi reci pe amintiri albastre Lăsa-vor poate șoapte noi Pe nostalgii dărăpănate, Rostogolindu-si prin noroi Un azi însingurat și-apoi Un alt senin printre speranțe. La 

Când liniștea ți se asterne în suflet Să nu claci iar Să faci cărări, Să nu distrugi nici cu un zâmbet Ce-ai construit cu lacrimi ieri. Când liniștea-ți pășeste-n suflet Rămâi tăcut Și bucură-te în 

Din ochii tăi sorbeam răspunsuri, În inimă mi te-am încoronat stăpână, Pulsam în răsărituri și-n apusuri, În fiecare ieri, ținându-ne de mână. Cu tine înfruntam mereu toți norii, Ne-am înfruptat din interzișii meri, Prin dimineți 

În ziua-n care plouă a-ntristare, Se-aude-n cer un imn de bucurie Ce îndulcește-a vremii apăsare Cu-nfiorări din tril de ciocârlie. Și râd atunci corolele-ntristate, Neamintindu-și razele ce nu-s, Iar în petale noi, înmiresmate, Aromele n-au 

Inserții argintii ți-am adunat de la tâmple, Le-am plimbat în caruselul viscerei Le-am făcut lac nemișcat Pentru păstrăvi nălucă... Inserții argintii am confecționat Cu solzi insistenți, Gâdilați de ape de munte, Energie verde curgând... Muzicalitate 

În zilele de stat în casă, Caut florile în amintiri. Le-am regăsit! Sunt la fel de frumoase! Au păstrat parfumul clipelor, Ca o readucere de gând dus, De pași făcuți pe lângă ele. O amintire 

Când ajung în squarul unui oraș nou, simt siguranță. În pătratul lui. Mă întreb unde nu sunt? E dimineață. Invizibile diagonalele unor vremi de aur, ce demult! Cafea în mână. Unde sunt cel ce sunt 

Oamenii pe care nu i-am iubit la timp Au rămas în paginile astea albe Nimeni nu se naşte de două ori, eu asta am citit în ochii tăi şi mi-e teamă Atât de teamă De 

Îți doreai trandafirii din sufletul meu, Cu petale de foc și arome de dor Nevăzut și intens, cu iubirea trofeu Obținut în apusuri de timp arzător. Când ți-am dat un buchet, m-ai privit îndelung Și-n 

Am un mare noroc Pot să îmbrățișez câmpii cu maci Pot săruta focul din lalele Pot fi romantic cu pădurile din munți Pot strânge în brațe norii până plouă Și apoi pot atinge fiecare picătură 

Se odihneau pe-o pajiște-nflorită Și îi sorbeau culoarea, ochii tăi, În primăvara-n care, fericită, Mă însoțeai pe ale vieții căi. Îți devenea privirea o visare Ce cuprindea tărâmul meu de vis În care îmi doream 

o după-amiază de aprilie – la curs… stăteam, ca de obicei, în prima bancă – să-ţi sorb fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare privire… şi fiecare zâmbet… şi, uneori, mă căutai cu privirea : zâmbeam…, continuai…; 

Purtăm în vene sevă de trădare, principiile noastre au devenit caduce, răstignim adevărul fără remuşcare şi spânzurăm Lumina pe cruce. Prigonim iubirea şi iertarea divină, ascunşi sub masca unui convins ateu, cerşim cu îndurare o