Poezie

Te-am crescut, suflete, ca pe copilul meu; Te-am invatat ce-i bine, tot eu si ce-i rau, Dar tu ai ramas tot copil. Ce natarau! Doar ti-am dat aripi de foc, sa zbori ca un zmeu... 

Ploua-n ţărâna sa, Pământul, Iar cerurile-l înghiţeau bucată cu bucată, Spulberându-i nemernicia... Ploua amar, iar umbra Picăturilor grele Se-ndesa în Eternele anotimpuri, Care brusc se succedau Precum clipele, Eternitatea dispăruse Iar noaptea şi ziua Erau 

Eram străini de lume și de vise, De timp, de noapte, zi, de totu-n jur, Atunci când spațiul dintre noi pierise Și-un singur trup eram, întreg și pur. Săruturi lungi, suspine de o clipă, Luciri 

Mi-e gând, Mi-e culoare, Mi-e dorinţa, Mi-e soare. Mi-e mare, Mi-e dor, Mi-e un pic De nestare. Mi-e nu-ştiu-cum, Mi-e nu-ştiu-ce, Mi-e cumva. Hai, te scot la ceai, cândva?

Poate că mâine avea-vei totul, Ce dacă azi nu ai? E sigur că Netotul Va fi savant în Rai. Ești slab? Visează, lasă Ca mintea ta să zburde Răspunde-atât: „Nu-mi pasă” Că spusele-s absurde. Sunt 

Am invitat toamna să-mi cânte la vioară A acceptat. Dezbrac copaci la ceas de seară. În acorduri line frunzele se lipesc de noi Ne-mbracă în haina lor, nu le pasă că rămân goi. Ai zice 

Va veni o zi când toate cuvintele se vor întoarce uimite din depărtările trecutului, chiar dacă nu şi-au găsit destinatarul. Va veni o zi când toate cuvintele, tăcute, dezgolite, desprinse şi înălţate, se vor întoarce 

din umbra mea s-a desprins în zbor hodorogit o cucuvea cu aripa zdrobită de talpa cerului a curs pe lângă ochiul meu stâng și s-a oprit pe umărul jumătății din cealaltă parte au lunecat ținându-se 

În mileniul în care vei veni Și timpul va încremeni, În veacul în care te voi găsi, Și spațiul se va risipi, În deceniul în care drumurile ni se vor intersecta Și vibrația îți voi 

Dansăm şi dansăm şi dansăm Prin ploaia ce-aleargă cu noi În stropi ce se-adună, şiroi, Cerând peste ei, să călcăm. Dansăm şi stropim şi stropim Cu picuri ce saltă în jur, Dând scenei un vesel 

Sărutul tău din stele aprins, Pe fruntea mea, Aseară a nins. Căci dramele, La tine, toate... clipesc spre mine De-atâta bine! Așa fiind, în mine privesc Copilării, iar gânduri rupte din infern, La tine aleargă 

În mâinile tale Cuvintele mele se zbat Ca o batistă în gara ceasului târziu, Ca un șuier, ca o tânguire, Ca un țipăt trecându-ți linia vieții, Ca o ursită ce-a uitat de-i bună Sau plină 

Când simți că-ți este dor, sărută-mi gândul! Ridică-ți ochii spre albastrul cer Și vei simți cum sufletu-mi stingher Îl va-ntâlni pe-al tău și, alinându-l, Îl va purta în dulce reverie Spre locul nostru cel secret 

Tu, Ce ai fost în viața pe care ai trăit-o În lumea-ceea veche și plină de minuni? Și cum îmi vii din vremuri, De ce-mi apari, iubito, În vremi târzii Și pline De-adânci deșertăciuni? Pe