Poezie

O stradă, înc-o stradă și-ncă una Și pași pe străzi fără un drum Din prieteni a rămas doar luna Și din țigară niște scrum Ce lungi sunt străzile spre seară... Ce lungi trotuare de deșert... 

Cad frunze două câte două Din Copacul Vieții care a îmbătrânit, Vântul rece a stârnit furtuna, Laguna albastră e neagră acum... Ceața densă ca un fum Plutește deasupra fiecărui drum, Lumini și umbre se contopesc 

- Nu-i spune! Nu-i spune! – șopteau pe la spate acei ce știau că-i un suflet fragil ce crede în oameni cu naivitate, și-n dragoste crede, și-n traiul umil. Nu-i spune că traiul acelor pe 

E cald! Prea cald! În jur, natura plânge Prin frunze de copaci, prin zburătoare Cu pene-arzând sub razele de Soare, Prin arcul ce-n culori de cer se frânge. În toate-i o dorință arzătoare Ce-n valul 

Lipește-ți palma de a mea, Punct cu punct, Întâi degetul mare, apoi următorul, Și tot așa, Tu ești reflecția mea în oglindă, Eu sunt a ta... Zâmbesc ștrengărește în colțul gurii, de sensul născut în 

în mirabila intimitate dintre poezie și verbele hermafrodite există acolo un tainic element de polemică între organic și anorganic chimia nonmateriei îl asemuie cu gânguritul emoțiilor care nu au mamă nici tată

Iubește-mă doar tu, N-am nevoie de lumea toată Ca să beneficiez de fericire nelimitată Pe-o perioadă determinată Sau pentru întreaga viață... Iubește-mă de dimineață, În pragul zilei, sau în amurg, Cu pasiune, cu sau fără 

L-am văzut în firul ierbii, În flori de măr,de cais și în magnolii, L-am văzut în zborul lin de vrăbii Și în trilul duios al privighetorii. L-am văzut în adieri blânde de vânt, În dimineți 

Te scot din mine şi-alerg după tine apoi Eşti al meu, şi-ţi dau aripi înalte şi negre să zbori Te chem pe pământ, te alung către cer, către nori Mi-e peste puteri să te las, 

Am terminat de construit robotul performant Am terminat de șlefuit al lumii diamant Am reușit să fur din timpul cifrei o Floare Nu fur decât o frumusețe trecătoare... Am început să desenez pe clipă în 

si-a scris cu lacrimi oarbe afișe pe care lumina le-a lipit pe granițele unei țari locuite numai de oftalmologi avea nevoie de bani să-și plătească operația pentru recăpătarea vederii suma încherbată i-a fost inutilă chirurgii 

Când răsare luna peste ape simt că-mi ești cu sufletul aproape, lacrimi dulci de fericire de sub pleoapele-mi grele cad pe obrajii care de emoție îmi ard când alt răsad de flori de dor plantez 

Întoarce-te acolo unde se smulg speranţe în faza de mugur din disperate piepturi ce n-au avut în faţă decât necuprinse distanţe de naivele visuri curmate atât de prematur. Întorce-te acolo unde viilor li se pironesc 

Iar zorii se ivesc, Iar noaptea trece... Spre depărtări privesc Și lacrima e rece . Doar gândul e hoinar Încearcă să alunge, Tristeți ce iar apar... Și dorul mă înfrânge. Și inima îmi bate Iubirea-adăpostind, 

m-ai răzgândit de fiecare dată și îmi părea firesc să spun je t'aime, fără să știu că-n lumea-ți complicată iubirea este doar o rimă de poem... mă vei privi o vreme pe ascuns. despovărat... în