Poezie

Cum a fost când te-am cunoscut? Ce m-a captivat de la început? Zâmbetul, râsul, privirea, vocea, Ochii care își schimbau culoarea. Perseverența cuvintelor mute, A unor emoții nemotivate, A condus pasiunea dezlănțuită Către o amintire 

Te-ai gândit vreodată Cum sunetul ploii Te poate acompania Pe ritmul chitarei Ȋn bătaia fanfarei? Râuri de inspirație Curg acum Printre coardele instrumentului, Precum un bucium Ce plânge disperat La cutremurul stins de nori... O 

O, dulce legănare pe umbre-ngemănate cu raze-mprăștiate pe ape murmurând, ce vis, ce îndrăzneală, ce vânturi pot abate plutirea noastră-n taina atingerii de gând? Să fie visul stelei ce prin tenebre-și poartă văpaia spre sfârșitul 

Aud un plâns acolo sus , Din blânzi ochi lacrimi cad , Se preling pe obrazul descompus Şi se afund în liniştea pădurilor de brad . Aud un cânt venind dinspre apus , Un cânt 

Plâng copacii. Poţi auzi durerea lor? Nici ploaia, nici lacrima ta n-o aude. Nici sfinţii nu le aud bocetul. Plâng copacii...

De mă smulg din vraja ce mi-ai pus pe viață, Îmi presar pe urme prafuri scânteind A plecări de clipe dintr-un timp ce-ngheață Când, spre veșnicie, brațul îmi întind. Ție-ți las aroma visurilor mele, Plinul 

Ziua mov şi ora-ntoarsă, vioara tristă şi cafeaua-amară făr’ de zahărul sufletului uitat de chelnerul memoriei este tot ce-avem după tristeţea cea mov-de-toate-zilele desprinsă parcă din ţinutul albatroşilor. Ziua mov şi ora-ntoarsă – cărţile căzute 

Între noi e un zid, între noi e-ntuneric, Când ai vrut să-mi vorbești, n-am mai vrut să te-ascult Și-am uitat că mi-ai fost pajiștea mai demult Când călcam, luminând, un tărâm ezoteric. Lumea ta... un 

Ce cazatoare te avanti, pe bolta de cerneala si scaparand trezesti o lume moarta de milenii, esti unica ,mirifica-n menirea ta astrala si stele miliarde se minuna pizmase, lumina lor ,o sperii. Dar scurta ,vai 

Hai, vino să-mi fii partitură, Să-mi iau cu privirea din tine Doar note cu-aspecte feline De pe-un portativ aventură. Pianul să-ți fie-așternutul, Iar tu, cu mișcări languroase De mâinile mele atrase, Iubirii să-i fii începutul. 

Pe malul unei scene restrânse de sonorități clasice, Încurcate pe alocuri în acorduri contemporane, Își făcea trainic drum un păianjen. Minuscul în delicatețea pasului, Își cauta un refugiu potrivit Pentru a sa pânză galeșă, Elegantă, 

E-un sfat înțelept Primit de la un poet Ce n-a știut la timpul potrivit Să se-oprească din vorbit; A uitat să mai privească Iar sufletu-i s-a-năsprit: N-a mai avut, atunci, ce să iubească... S-a trezit 

Doar dragostea mai poate să rimeze Când zilele se-ntorc din timp În curse lungi pe-un contratimp De griji ciobind în metereze. Când zori se prind în hore -dor Cu șoaptele luminii-cânt Iar seri dansează pe 

Uneori, fără să vrei, te întorci în timp, cu greu deschizi o uşă, intri prin perdeaua de praf, lipicioasă, persistentă peste tot, treci de pânzele de păianjen atârnate, faci câţiva paşi, în aerul apăsător simţi 

Vreau să muşc de pe buze curajul cu vârful soarelui înaripat într-un suflet care pişcă la nesfârşit furia în obrazul încălzit decupând profilul mirosului tău împăturit în treizeci şi patru de bucăţi prinse în speranţa