Poezie

Îți doreai trandafirii din sufletul meu, Cu petale de foc și arome de dor Nevăzut și intens, cu iubirea trofeu Obținut în apusuri de timp arzător. Când ți-am dat un buchet, m-ai privit îndelung Și-n 

Am un mare noroc Pot să îmbrățișez câmpii cu maci Pot săruta focul din lalele Pot fi romantic cu pădurile din munți Pot strânge în brațe norii până plouă Și apoi pot atinge fiecare picătură 

Se odihneau pe-o pajiște-nflorită Și îi sorbeau culoarea, ochii tăi, În primăvara-n care, fericită, Mă însoțeai pe ale vieții căi. Îți devenea privirea o visare Ce cuprindea tărâmul meu de vis În care îmi doream 

o după-amiază de aprilie – la curs… stăteam, ca de obicei, în prima bancă – să-ţi sorb fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare privire… şi fiecare zâmbet… şi, uneori, mă căutai cu privirea : zâmbeam…, continuai…; 

Purtăm în vene sevă de trădare, principiile noastre au devenit caduce, răstignim adevărul fără remuşcare şi spânzurăm Lumina pe cruce. Prigonim iubirea şi iertarea divină, ascunşi sub masca unui convins ateu, cerşim cu îndurare o 

Joacă soarele-n fereastră Umbre peste flori îmi lasă Frunzele par fermecate De ispite sunt furate. La fereastră le-nsoțesc Cu tot ce le dăruiesc: Stropi de apă- nsuflețită, O privire liniștită. Zilnic ele- mi dăruiesc Pacea 

Cele mai frumoase minuni încep dincolo de sfârșitul lumii Acolo unde Cea mai sinceră versiune a mea adună Într-o cutie albă de lemn tot ceea ce poți iubi Într-o viață. Literă cu literă Pagină cu 

Fiecare din zilele mele are un răsărit și un apus izbitor de asemănăoare una cu cealaltă înscrise într-un ciclu de săptămâni, luni, ani le port cu mine ca pe o povară pe străzi asfaltate inspirând 

E toamnă, rece, plouă și un vânt Își răsucește-n frunzele de vie Un șuier despre ce va fi să fie Când îi vor fi pământului veșmânt. Le spune despre iarnă, despre ger, De zile când 

Până la sfârșit în pieptul meu ai să bați… Mă vei trezi mereu… Fără tine nu pot să zâmbesc. Doar exist, ca umbră… Nu trăiesc… Ard în vreascuri ude de cuvânt și pe strune de 

Dori când miroși a toamnă Cu ultima suflare îmi înfing mâinile în tine, Am uitat cât dori când miroși a toamnă, A frunze, a ploi, a verde înecat în alamă. Bat clopotele uitării ce-ncet ne 

Cine poate să îmi spună Câte flori pe ram se-adună Cine poate-a număra Visele din viața sa Câte fire de nisip Cad din clepsidră în timp Câte raze de la soare Încălzesc trupul ce doare 

Rătăcitori. Intersecţii sinaptice. Prin miracolele întâmplate, într-o nesfârşită căutare, acolo, la începutul cuvintelor, în adâncimea lor, din prezentul rostuit o lumină strălucitoare străbate cerul, ţărmurile se ridică, volute ritmice, înalte şi limpezi, se estompează, asemeni 

E doar o bancă, un amurg și eu, Încremenit pe-o margine de-alee, Cu gândurile-n câmpuri elizee Prin care derulez un vechi clișeu. E-atât de vechi, încât un verde crud A devenit ca frunza dintr-o toamnă 

Când nu pui preț pe liniște se duce și-ajungi în iarba zarvei să-i faci cruce, să o îngropi cu popi și cu fanfară fiindcă al larmei fluviu dă pe-afară și tot ce e în preajma