Cad frunze două câte două
Din Copacul Vieții care a îmbătrânit,
Vântul rece a stârnit furtuna,
Laguna albastră e neagră acum…
Ceața densă ca un fum
Plutește deasupra fiecărui drum,
Lumini și umbre se contopesc
Într-un dans lasciv nebunesc…
Privesc pe-un ochi de geam dezaburit
Norii care au acoperit tot cerul,
Ce va rezerva oare omenirii viitorul
Apropiat, nu cel îndepărtat… ?
Iar plouă sacadat
Pe pământul îmbibat de apă,
Tristețea sapă câte un tunel adânc
În sufletele care-adesea plâng.
Ce timp urât! Ce vreme schimbătoare!
Un fluturaș a rămas fără aripioare
De când n-a mai văzut razele de soare
Ce-l îmbiau să zboare pe necuprinsa zare.
Plouă în disperare cu dalbe lăcrămioare
Peste virgulele și semnele de întrebare
Dintr-o poezie oarecare
Care va deveni nemuritoare.
