Sonetul ploii

E cald! Prea cald! În jur, natura plânge
Prin frunze de copaci, prin zburătoare
Cu pene-arzând sub razele de Soare,
Prin arcul ce-n culori de cer se frânge.

În toate-i o dorință arzătoare
Ce-n valul de căldură se răsfrânge
În puls grăbit, asemeni cu un sânge
Spre alinarea unei răni ce doare.

De vină-i Luna: norii-ndrăgostiți
S-au îmbulzit la margine de cer
Și nu mai pot, de-acolo, fi goniți.

Așteaptă ca veșmântu-i efemer
Să cadă și să-i facă fericiți
O noapte doar … Iar eu în ploaie sper.

Daniel Visan-Dimitriu

Recomandări

Adaugă comentariu