Poezie

Sunt drumuri pe care le trec într-un sens, Poteci fără pas, cu străzi fără gânduri, Când tot găsesc pas cu pas sunt doar rânduri... Și căi ce nu trec înapoi.

Nu-mi plac securile ce au tăișurile ascuțite, Când văd pădurile de straie dezgolite, Și-aud copacii suspinând în ploaie, Și rând pe rând, câte un trunchi, cum se îndoaie. Când văd cocorii luându-și zborul, Mă prind 

Împletit din fire de dorinţă şi chin, cu dorul nedefinit, tulburător, închis în cristalul din abisurile tale, abis al cerului, abis al adâncului, abis al dorinţei, abis al gândului, abis al visului, abis al durerii, 

Îți privesc răsăritul, Îți privesc apusul, Îti privesc razele jucăușe Ale Soarelui, care sunt Uneori blânde, Alteori arzânde, Îți privesc zarea, Îți privesc culoarea, Te privesc, Mare! Îți ascult vântul, Îți ascult zumzetul, Îți ascult 

Tu ce-ai face Dac-ai vedea mai clar din umbră? Căci... Din umbre se nasc partiturile vieții Din tenebre luăm pulsul ființei Spre a-i crea un drum nou Din care putem clădi viitorul. Soarele calcă norii 

Trebuia să știi că pe poteca asta o să mergi desculț, o să te lovești de vânt și-o să-ți sapi cu degetele frânte, pe tăblița inimii, orânduiri. În arșita zilei vei aduna nuiele de pe-un 

E lună plină, sufletul m-a-nchis pe afară şi-n mine nici o lumină aripile care-mi cresc nu mai duc la odihnă zborul nu mi se mai pare firesc… Şi pe acelaşi cer de metil o eclipsa 

Mă atârn de închipuirea ta, că aş putea ridica ochii din pământ. Să te iau în braţe. Dar nu aş săruta decât urmele episodului meu paranoic. Mi-aş coase rănile dacă aş ajunge la spini. Spinii 

În fiecare din noi e un înger ce moare tocmai când sufletul își revine din fire, suntem întrebați ai cui suntem fiecare... când tu, senin cobori dintr-o poveste, dacă spui că ți-e bine cu mine 

La ureche șoptește-mi vorbe de amor Vreau să-ți aud glasul cum de zor pe-al inimii portativ așează fire de flori Pe buze și pe chip fericirea în culori. Șoptește-mi și lasă-mă să culeg De pe 

În spatele fiecărei aparențe, o poveste poate schimba imaginea întregii povești. În simbioza aceasta dintr-un izvor susură visul. Lucrurile se întâmplă lângă tine, auzi gândurile din jur, zilele trec, orașele sunt intacte. În vârtejul apei, 

Femeia este o ecuaţie necunoscută. Rezolvarea? Doar un logaritm o poate ridica la pătrat, îi elimină parantezele cu mulţimi de număr, până îl găseşte pe cel divizibil, îi scoate factorul comun şi o înalţă la 

Fiecare femeie, cu delicatețe poartă În suflet, ca pe o bijuterie elegantă, Un trandafir, de o gingășie minunată, Care își schimbă culoarea când inima în alt ritm începe să bată. Până să devină femeie, trandafirul 

Eu, o torță purtată năvalnic de vânt, Iar tu, o rafală aprinsă ca mine, Ne-am izbit deodată frontal în cuvânt Și ne-am trezit suflând cu asprime, Căzând, îngenuncheați de cuvânt, la pământ. Rămasă o clipită 

Atunci EL mi-a spus: -Savurează cafeaua, fumează-ți țigara și scrie. -Să nu iei în deșert numele ministrului! Când l-a durut „genunchele”, pe el chiar l-a durut, așa cum pe tine te-au durut notele:1,2,3 primite de