Împletit din fire de dorinţă şi chin,
cu dorul nedefinit, tulburător,
închis în cristalul din abisurile tale,
abis al cerului, abis al adâncului,
abis al dorinţei, abis al gândului,
abis al visului, abis al durerii,
istovit rabzi totul,
ierţi totul, uiţi totul,
o aştepţi, o chemi, o strigi
la hotarul visului.
Un vals de dincolo de timp
în timpul ăsta nou
îţi mai doreşti.
Iubirea vine când vrea ea
cu-al ei sărut divin,
trece pe sub bolta visului,
cu o aură zeiască
radiază
lumina în recunoaştere,
cu o nebunie frenetică, dezlănţuită
se ridică, se-ntinde
şi creşte ramură cu ramură,
mugur de mugur,
floare de floare,
frunză de frunză,
din trunchiul
desprins cândva
de rădăcină,
trecând de pragul spaimei,
pătrunde-n realitatea asta,
unind moartea cu viaţa,
redând naşterea, o nouă naştere.
Nu o cauţi, o aştepţi, doar!
Zefirul îţi risipeşte distanţa,
copacii tac, nu mai foşnesc,
nisipul îţi exfoliază fiecare strat,
norii nu mai plutesc
pe cerul ochiului pudic.
Zi şi noapte, noapte şi zi,
trecutul uimeşte paşii prezentului
pe drumul de început,
pe drumul unui nou început.
Ascultă, ascultă şi vino la marginea apelor!
Ascultă, ascultă ecoul
din templul necuprinsului timp!
Apele spală frânturi de cuvinte,
râul năvalnic ne şopteşte
cântecul omului,
cântecul universului.
Priveşte în liniile din palma ta,
în liniile destinului scăldat
în lumina blândă
a soarelui de toamnă!
La ceas de seară, luna se-ascunde între stele,
un nor cu petale
plouă peste noi cu flori,
un mir ceresc ne-a uns destinul.
Faţă în faţă, privindu-ne paradisul
– scânteie celestă,
zâmbetul ne însoţeşte,
recunoscându-şi lumina.
În ochii tăi se pierde verde marea,
în ochii mei persistă noaptea în adâncuri,
în glasul tău
simt dulce răsăritul,
în părul meu se-ngână orice asfinţit.
O rază de lumină, plutind peste abis,
ca trena dimineţii,
cu-a ei suflare
ne poartă veşnicia,
un abandon deplin, total,
vas al creaţiei
în sinele devenirii,
unindu-ne în sfera desăvârşirii.
