Imi deschid aripile.
Am să mă ridic până la cer
ca să vorbesc cu norii.
Și dacă nu o să mai am ce spune,
am să le cânt o doină
despre noi și povestea noastră.
Și apoi,
din ei, am să imi fac o mantie argintie
purtând urmele pașilor tăi.
Și când, obosit, am să amuțesc,
învelit așa, am să te visez…
Iar ei o să mă transforme
în stropi de ploaie neincepută,
curată, îndestulătoare,
să îți curăț…
gândul de vise neînfăptuite,
ochii de lacrimile neplânse,
fața de toate nemângâierile,
gura de cuvinte nerostite,
buzele de săruturi nesărutate,
umerii de povara nezilelor,
pieptul de neoftaturi,
și inima de neiubire.
Și așa goală, fără de povară,
să lași inima să iubească,
pieptul să tresară,
buzele să sărute,
gura să rostească cuvinte,
fața să zâmbească mângâiată,
cu ochii în lacrimi de bucurie,
și cu gândul plin vise…
ce vor a fi înfăptuite.
Într-un final voi curge
peste picioare-ți spălându-ți tălpile,
lasând mirosul norilor
din mantia ce poartă mai departe
urmele pașilor tăi.
