Când iubesc mă regăsesc…

Iubesc simplitatea. Acea simplitate de pe drumuri culeasă. Acea simplitate care leagă omul de culoare, omul de animale și păsări, omul de universul întreg.

Iubesc acea lipsă de extravaganță în vorbă și-n port. Iubesc să văd, să simt omul așa cum este el. Fără mască, fără fard. Să-l privesc în ochi și să-i văd lumina ce curge din inimă către ochii, către gură și să mă bucur de ea.

Iubesc oamenii care nu încetează să viseze. Oameni a căror coli nu rămân albe, care se transcriu în alb și negru fără a ști câtă culoare lasă în urma lor cu fiecare linie trasată, cu fiecare cuvânt scris sau rostit peste sufletele care au încetat să viseze.

Iubesc optimismul. Iubesc să mă aflu în brațele lui, să-l port cu mine, să mă bucur atunci când îl întâlnesc. Optimismul, cel care ridică pomeți, deschide buze și se așează fericit la colțul lor.

Iubesc flexibilitatea. Iubesc să o îmbrac, să fac slalomuri printre clipe, printre stropi de ploaie, printre scai . Să dau jos de pe mine scuturi de protecție împotriva vremii nefavorabile.

Iubesc ploaia. De vară. De toamnă. Indiferent de starea pe care o îmbracă, pentru că pe mine mă dezbracă. De toate hainele grele pe care uit să le dezbrac la sfârșit de zi, înainte de a stinge lumina.

Iubesc să fiu copil, să cobor trepte, sărind, cântând, râzând . Să citesc și să recitesc povești scrise pentru atunci când oameni mari fiind vom uita ce ne-a adus lumină în ochi, zâmbet pe buze și cântec în urechi.

Când iubesc mă regăsesc…