Nu-mi plac securile ce au tăișurile ascuțite,
Când văd pădurile de straie dezgolite,
Și-aud copacii suspinând în ploaie,
Și rând pe rând, câte un trunchi, cum se îndoaie.
Când văd cocorii luându-și zborul,
Mă prind de-o lacrimă, și mă apucă dorul
Să zbor și eu cu ei, cât mai departe,
Să nu mă-ngroape-atâtea frunze moarte.
Și de-aș putea, nicicum nu m-aș întoarce:
Pe loc în pește m-aș preface,
Și aș rămâne-n adâncimi de mări,
Și uneori, m-aș înălța, să pot privi spre zări.
Și m-aș întoarce, totuși, înapoi,
Când n-or mai fi securi, copaci atât de goi,
Când Dumnezeu lucrarea și-o va termina,
Și cerul cu pământul continuu le va lumina.
Dar între timp, ascult suspinele-n tăcere,
Și gândului tăcut, îi dau putere
Să zboare cu plăcere, pe urme de Cuvânt,
Și lăcrimând adânc, las sufletul să-și ia către Înalt avânt.
(Din volumul “Suflet cuprins de flăcări”)
