Cad tăceri triste peste noi, Ne-am tras obloanele la suflet amândoi Şi ne bunghim printre zăbrele, Poate ne vor ocoli tăcerile. Aşa ştiam că fac ades nebunii, Ascunzându-şi astfel dorinţele de ochii lumii. Cu ce-s
eu stiu cand esti... si ca eu sunt... si ca esti fericita, si acest gand ma poarta pana mai tarziu un cioclu, plictisit, ce stramba din calcaie hranind incet rindeaua din lemnul ce-am sa fiu.
Am mâinile reci, bolnave Sunt însetate de tine, Vor să-ți străbată cărările Să-ți prindă visele Să le ia cu ele Pe sub umbrele. Am mainile reci Vii? Le-ncălzești? Mi-au amorțit de la timpul trecut Ce
M-a inundat tăcerea lacrimilor plânse prea târziu, iubirilor rănite şi uitate, dragostei mele ciudate. M-a inundat tăcerea singurătăţii mele negate şi dorinţei mereu accentuate de-a simţi liniştea lunii şi de-a nu cădea în mijlocul furtunii.
Mă întrebai când am să-ți spun că te iubesc. Dar înainte ar trebui să știi… Sub tălpile mele îți iau dorurile călare șă-ți străbat lumea. Sub tălpile tale cuvintele mele se îndeamnă de fiecare dată
Ploile mi-s gânduri plânse, Frunzele mi-s culori strânse, Dorul mi-e adânc pitit, Tu mi-eşti visul neîmplinit. M-ai pierdut prin cuvintele nespuse, Ne-am depărtat de vis, Ne-am afundat în braţele Aceluiaşi abis. Necuvintele, nespusul, Neprivitul, nepătrunsul,
Îmi pare rău c-am gustat primăvara, Și primăverii îi pare de mine, Înecăm întrebări și destine, În tăcerea singurătății străine, ce umple cămara, Pereții spoiți cu minciuna ca mâine, Flori vor răsării în fereastră, Muțenia
Primăvară de minciună Nopţi adânci pierdute-n lună Vis nebun ascuns în plete Ciugulit de un erete Vis sărit din rime albe Şi scăldat în verbe calde Fugi şi las’ să mor uitată Lasă-mi drumu-nchis în
Făţarnica vânzătoare de iluzii Şi-a scos la licitaţie, Cu ostentaţie, Căzut în dizgraţie Farmecul personal. Adjudecată vremelnic, A creat confuzii Când s-au tras concluzii, Nefiindu-i prielnic Rezultatul final. Inconştienta visătoare Şi azi îşi testează validitatea;
Tu dor, tu cer, tu lacrimă amară şi dulce, tu şoaptă şi mit, ce vină am că te-am găsit? Tu icoană, din ce izvor mă tot hrăneşti cu calde zâmbete cereşti dragule drag, din tine
Noapte bună iubire cu-mprumut ţi-aş spune adio de-aș ști că-n zori fără tine în suflet m-aș trezi te du, dormi dus în adâncuri purtat de visarea amară ia-ți luna să-ți fie martor voit foşnind printre
Timpule, măturătorule de sentimente învechite, De ce aştepţi să-mi treacă toamna? De ce o laşi să îmi cerşească clipe? Mai am puţine şi sunt încărunţite. De ce, în fiecare dimineaţă, Îmi pui în păr o
De m-ai minţit cu ochii Voi arunca în ei Tot albul cupelor de crin Să nu mai văd castelele Năluci, ca timpul trecătoare Scoase-n zi de sărbătoare De la sertar, din vechiul scrin De m-ai
Ai să-mi fii fluture Singura-mi iubire care asfinţeşte după o zi Castelul acela în care ne jucam copiii zilei de mâine E plin de paşii noştri şi de visurile care s-au împlinit de rând Douăzeci
Nu uiţi urmele lăsate în zăpadă, Nici stelele reci ce te-au fascinat, Nu uiţi sărutul primit ca dovadă Că şi iarna-i un anotimp minunat. Şi nici apele care s-au scurs, Din ce credeam că-s veşnice
